„ȘARLI HLEPO”

Asa numita „revolutie” ne-a prins culti pe toti. Atât de culti incât stiam pe de rost sute de bancuri cu chelneri, cu fotbalisti si cu Ceausescu. Citisem toata seria „Biblioteca pentru toti” si tot ce insemna povesti nemuritoare. Citisem acea imensa cartulie intitulat „Shogun” si mai mult decât atât, citisem „Istoria literaturii române” a lui Călinescu. Sau chiar Biblia din scoarta-n scoarta. Eram tari, nu gluma. Cu totii am citit multa istorie in putinele ore când nu ramâneam fara curent. Istoria, asa cum ne-a fost servita pe tava, s-a dovedit a fi denaturata si destul de departe de adevar. Dar altceva nu aveam. Putinele filme istorice ale Nicolaescului nu reflectau adevarul iar noi le-am luat ca atare. Si ne-am gândit noi cu mintea noastra linistita de oamani culti ca avem simtul umorului daca stim niste bancuri la care râd câtiva in preajma noastra. Si ne-am mai gândit noi stând cu capul intre mâini ca nimeni de pe acest pamânt nu stie mai bine ca noi ce inseamna umor fin si ca intre umor, satira si a râde efectiv de cineva e doar o linie atât de subtire incât iti trebuie un master ca s-o observi. Odata astea rezolvate, ne-am apucat sa râdem de toata lumea, de orice si de oricine si asa cum Vadim ne-a invatat, am gasit o denumire pentru asta. Pamflet. La adapostul astuia am demolat tot ce ne-a stat in cale, am nimicit orice ne-a deranjat si am darâmat moral, mental si poate chiar fizic pe oricine a indraznit sa ne arate ca in ochi avem o ditamai creanga de nuc pe care n-o vedem din cauza nasului, dar vedem un amarât de pai in ochiul celui pe care vrem sa-l terminam. De multe ori am vazut in jurul nostru tot felul de planuri, conspiratii si idei care credeam noi ca vor sa ne nenoroceasca, uitând instant de acel simt al umorului cu care ne laudam dintotdeauna ca natie. Când am vazut intr-o revista straina o caricatura care ni s-a parut noua ca ar denigra ceva ce ar fi al nostru, al tuturor, am luat foc aproape la propriu. N-au mai contat nici studiile, nici simtul umorului, nici urmele de inteligenta cu care ne mândream in vazul lumii, in mijlocul bulevardului, ci pur si simplu am trecut la amenintari, jigniri si mai rau, la injurii si la dorinta de a muri cel care a desenat acea caricatura. Câta ipocrizie sa fie in tine, ca om al unei natii, astfel incât sa-ti pui zile si saptamâni intregi la profil steagul unei tari si sa scrii alaturi „Je suis… nu stiu ce”, atunci când in acea tara se intâmpla o nenorocire cu morti si raniti, ca mai apoi când cineva din respectiva tara deseneaza o caricatura pe care pur si simplu n-o intelegi, care n-are nici pe departe de-a face cu tine ca român sau ca si cetatean european dar careia ii dai tu semnificatia care ti se pare tie ca ar fi cea corecta, sa-i doresti moartea, sa-l insulti ca la usa cortului, sa-l „ferentaresti” fara scrupule? Câta stiinta iti trebuie sa faci asa ceva? Ok, nu intelegi caricatura, treci mai departe, fa-te ca n-o vezi sau intreaba pe cineva ce crede el ca reprezinta. Daca nu te duce mintea s-o pricepi, macar nu-l mascari pe cel care a construit-o. Caricatura respectiva care a inversunat sute sau poate mii de oameni din România nici macar nu s-a adresat lor sau vreunui semen de-al lor. Era pur si simplu un umor fin al unei reviste care se adresa strict propriului popor si care satiriza elegant perceptia gresita a acelui popor fata de natia noastra româneasca. Fara vreo legatura directa cu vreun român sau cu vreo „diva” românca.

caricatura originala

La nivelul la care suntem, având atât de putine valori printre noi, ne agatam ca inecatul de o crenguta de orice persoana despre care credem ca ne ofera o bucurie chiar si doar vizuala si ne-o asumam ca fiind „a noastra”, injurând pe oricine ar indrazni sa ne deschida ochii si sa ne explice, cu dovezi concludente ca ne inselam amarnic. Nu si nu, respectiva persoana e a noastra, o iubim neconditionat si nimeni nu are voie sa spuna altceva decât ce ne place noua sa auzim. Orice aluzie, orice discutie contradictorie, orice desen, caricatura sau articol care nu ne convine si care ni se pare noua ca ar lovi in demnitatea persoanei pe care noi o tinem in brate, trebuie drastic sanctionata cu injurii si mascari de usa de cort. Asa intelegem noi sa avem simtul umorului desi nu stim nimic despre el. Asa intelegem noi sa ne bagam nasul in cultura unei tari si in ideile unei reviste care se adreseaza direct si strict acelui popor pe care-l serveste de ani de zile. Revista respectiva n-are nicio treaba cu românii sau cu România, ea difuzându-se si vânzându-se numai si numai in respectiva tara. Câtiva insi cu axonii la purtator, printre care celebrul (pentru unii) Dan Alexe, Radu Banciu si filozoful Mihai Sora au inteles sensul adevarat al acelei caricaturi care a devenit virala pe internet si au incercat sa explice multimii ce a vrut sa spuna autorul. Din pacate, fiind prea putini, n-au reusit sa-i convinga pe cei multi si agitati, astfel acestia ramânând la parerea lor distorsionata, la injuriile si la amenintarile lor, ca si pâna atunci, neschimbându-se nimic in mintea celor care au auzit explicatiile atât de detaliate si documentate incât le-ar fi inteles pâna si un copil de clasa a doua. Si ca sa nu fim cumva, Doamne fereste, mai prejos decât cei ce-au inventat caricatura cu pricina care ne-a enervat la culme, le-am facut si noi una, asa in sâc, „sa vada si ei cum e”, dupa cum se mândreau unii cu nascocirea lor. Ce-am facut de fapt? Exact atât cât am fost in stare, adica sa copiem exact caricatura lor si sa schimbam doar un detaliu. Atât. N-am fost in stare sa compunem noi un desen nou, elevat, elegant, reprezentând ceva subtil, cu un umor perceptibil doar de mintile luminate. Nu. N-am fost in stare de asa ceva, cu tot umorul nostru care se presupune ca ne caracterizeaza ca natie.

caricatura copie

Si in continuare râdem deschis, pe toate fronturile, de tara respectiva si facem asta fara vreo temeinicie in acel râs, ne batem joc de ea ca a ajuns in fruntea ierarhiei mondiale intr-un sport atât de iubit chiar si de noi, chiar daca nu am fost in stare nici macar sa stergem praful pe acolo. Chiar daca natia noastra n-a avut puterea sa incropeasca o echipa care sa ajunga macar in vizita prin acele locuri. Dar stim sa râdem. Tare, cu gura plina de invective care mai de care mai inflorate la adresa celor care acum sarbatoresc sosirea in cel mai inalt punct al piramidei sportive. Adica in vârf, mai pe intelesul nostru. In loc sa apreciem faptul ca este extrem mai greu, complicat si costisitor sa aduci din alte tari niste jucatori pe care sa-i formezi practic de la zero, sa-i inveti cum sa se comporte intr-o societate civilizata, cum sa deschida robinetul de la cada si sa le arati cum se apasa pe clanta unei usi sau pe butonul de la lift, noi râdem de ei. Râdem in loc sa facem si noi la fel. In loc sa fim si noi ca ei, o pepiniera mondiala de talente, preferam sa ne batem joc de ei, de munca lor titanica si de sumele astronomice puse in joc pentru toata aceasta pepiniera. Ne hlizim spunând ca tarile din care au venit acei jucatori au ajuns in vârf, nu tara care i-a adoptat si care practic i-a creat. Sunt atâtea tari pe un singur loc, cel din cel mai inalt punct, nu o tara, dupa mintea noastra. Câta glagorie ne trebuie oare, sau mai bine zis vom avea vreodata mai multa si mai bine asezata in folderele creierului? Oare sinapsele noastre vor ajunge vreodata sa fie scurtcircuitate pe bune si intocmai celui lovit de fulger sa incepem brusc sa vorbim absolut perfect limbi straine? Vom gândi vreodata altfel? Pentru ca daca persoana la care credem noi, in micimea gândirii noastre, ca s-a referit respectivul desen nevinovat, ar fi fost din alta tara, am fi râs cu hohote, am fi aprobat dând din capetele noastre aproape seci sau poate nu ne-ar fi interesat deloc si-am fi trecut mai departe. Dar fiind nascuta in România, am luat persoana in brate si nu-i mai dam drumul. Chiar daca asta e singurul atu al ei, dar absolut singurul, faptul ca e nascuta la noi in tara ne da dreptul, in opinia noastra, sa ne-o asumam si sa o consideram un bun national, „un bun al nostru, al românilor”. Tinem in continuare acea persoana in brate, pur si simplu, fara vreun motiv anume.
Cum spuneam, revolutia sau ce-o fi fost ne-a prins români culti. De-atunci au trecut aproape 30 de ani iar noi am ramas la fel. La fel, adica ne numim tot români. La cultura am ajuns in subsolul online-ului, la nivel de Tociu si Palade, OTV, Bendeac, Vacanta Mare si mai nou, „roasturi”, unde ne jignim intre noi iar o sala intreaga plateste bilet ca sa asculte asta si râde. Chiar si cel balacarit in toate felurile râde si-l imbratiseaza cu patos in timp ce-l felicita pe cel care tocmai i-a mascarit viata, nevasta, familia sau sufletul. Dar nu se pune fiindca este un cadru organizat si totul se face pentru niste scopuri nobile, nu-i asa? E clar, suntem cei mai tari la glumele si injuraturile de autobaza. Ne mândrim, ca popor, ca ne tragem din doi barbati dar tinem coada sus in orice situatie. La aroganta si infumurare nu ne intrece nimeni. De jos de tot, ponositi si rupturosi pe plan sportiv si nu numai, din mocirla si glodul unde ne prefacem ca ne e bine le facem in sâc si le aratam semne obscene celor de sus de tot, din vârful piramidei, care sunt inveliti cu aur. Sa stea ei acolo sus, degeaba au ajuns pe cea mai inalta treapta a podiumului planetar daca n-au umorul nostru fin, discret si abia perceptibil, tipic românesc. Ne-am scos! Sâc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s