În această săptămână propun ceva interesant. Să încercăm pur și simplu să fim. Fără promisiuni. Fără să așteptăm vreun imposibil. Tu vei fi cu mine și eu cu tine. Atât. Haideți pur și simplu să fim liberi, să fim doar unul pentru celălalt. În tăcere. În liniște. Fără pic de zgomot. Dar haideți să fim cu adevărat! Haideți pur și simplu să fim noi. Să ne cunoaștem, să sperăm, să visăm și să iubim. Hai să nu știm cum se numește relația noastră. Fericire cu doi fericiți? Nebunie? Cât ne simțim de prezenți, cât ne simțim de „aici”, ce mai contează? Haidem să dorim mai mult, să trăim azi, aici, acum. Să nu promitem nimic nimănui, fiindcă s-ar putea să nu ne putem ține de promisiune. Hai să nu ne limităm la o dragoste formală fiindcă s-ar putea să regretăm într-o zi. Haideți să iubim și să fim. Hai pur și simplu să fim împreună. Noi doi și-atât. Să ne trezim dimineața de la aceeași unică aromă de cafea. Să ne simțim împliniți de la același sărut. Să ne ținem de mână într-o lume plină de oameni. Să ne fie cald de la trăirea asta. Haideți să nu ne dorim imposibilul. S-ar putea ca dragostea perfectă nici să nu existe. Perfecte să fie doar diminețile împreună. Hai să nu ne pese de vorbele altora. Sunt seci, fără sentiment și în definitiv, nu contează. Hai să ne încălzim noi doi de la răceala oamenilor din jur. Hai să iubim și să fim. Hai pur și simplu să ne vorbim. Simțind și trăind. Hai să lăsăm liniștea să vorbească pentru noi. Gălăgia tăcerii să ne acopere gândurile. Zgomotul liniștii să ne bruieze sentimentele. Haideți să fim niște visători realiști care știu să-și împartă clipele de liniște totală. Hai să ne auzim și mâine din același motiv. Și poimâine. Și în fiecare zi, la fel. Hai să pasăm reproșurile altora și gândurile gri celor care se pricep la asta. Și neînțelegerile la fel, să le dăm lor. Noi hai să fim ocupați să iubim. Să iubim și să fim. Doar noi. Doi. Și-atât. Dacă nu toată viața, cum ar fi ideal, măcar anul ăsta. Sau măcar săptămâna asta!

Încerc să mă gândesc mai bine și mai profund cum că noi românii nu avem un sistem de scriere bazat pe ideograme și trăim zilnic cu speranța ca vreo treizeci și ceva de litere pot fi învățate de majoritatea oamenilor, de asemenea mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut vreo cinci mii de simboluri, cum au alte nații. Analfabetismul funcțional reprezintă inadecvarea dintre prezența cuiva în univers și fluența limbajului său. Vi s-ar părea ceva normal ca oamenii să citească, să scrie și să se exprime ca în Evul Mediu, chiar în 2024? Dacă abilitățile de utilizare a limbajului uman ar prezenta o curbă a evoluției, la fel ca marele clopot al lui Gauss, unde maxima curbei se află în urma noastră, iar înainte se află doar viitorul limbajului uman format doar din vocale monosilabice reprezentate prin emoji, oare asta nu înseamnă că analfabetismul funcțional reprezintă ceva normal? Dacă emoji n-ar exista, oare oamenii ar mai ști să scrie sau să răspundă cu cuvinte la o întrebare? Repet, asta în 2024, nu în mezozoic. Ce s-ar face 98% din feisbuciști dacă n-ar exista animăluțele alea galbene care râd, plâng sau se miră? Ar putea oare ei să scrie în limba lor natală „îmi vine să râd, să plâng sau mă mir”? E mai greu să scrii „Bravo!” decât să așezi pe ecran niște palme care se bat între ele de nebune? E mai greu să scrii „Ce frumos!” decât să așterni un maț care se întinde și se transformă în cuvântul COOL? E așa de greu să scrii cu mâna ta „Vai, mă minunez de ce văd!” încât recurgi la trăsnaia aia de animal care dârdâie din toate încheieturile și scrie pe ea WOW? Doar întreb. Recurgem zilnic la simplitatea gândirii și la ușurința scrierii fără să dăm importanță faptului că un neuron nefolosit ruginește, se strică și moare. Creierul, din ce în ce mai nefolosit, se uzează ca o mașină care nu se mișcă o vreme îndelungată. Măcar aia se repară, creierul nu! Gândiți, nu costă nimic! Scrieți tot ce vă trece prin cap, e gratis!

Mințile puternice discută idei și principii, mințile mediocre discută pățanii, întâmplări și evenimente, mințile slabe discută oameni, mințile jalnice discută doar femei goale, politică, sex și vulgarități iar mințile fără minți (sic) îi aprobă pe cei din urmă, dând din cap, din share, din umeri și din like. Oamenii râd unii de ceilalți când nu sunt văzuți. Probabil că asta le dă impresia superiorității. Efemer și degradant sentiment. Sigur, atunci când chiar lor le vine rândul, invocă înțelegere și clemență. Cei care fac asta sunt doar oamenii mici. Invizibili și insesizabili de către cei ce discută idei. N-ai cum să renaști din propriul colb astfel.

Iubesc cărțile de orice fel și-mi place să le sorb cu nesaț. Iubesc călătoriile cu o finalitate care să-mi prezinte ceva, care să însemne ceva pentru mine, care să descopere ceva în interiorul meu, mereu în zone noi, pe itinerarii diferite de fiecare dată. Iubesc cerul albastru pur și curcubeul la intensitatea lui maximă. Iubesc oamenii vii, cu vână în ei și care au cuvinte la îndemână întotdeauna. Iubesc surprizele și oamenii care mă pot surprinde în orice moment. Iubesc oamenii care știu în orice clipă să mă trezească la realitate și care îmi pot ațâța orgoliul. Iubesc oamenii care-mi pot defini în același timp realitatea întruchipată în absolut, vița nobilă și abisul smereniei. Iubesc oamenii curați și sfinții. Iubesc călugării de pe muntele Athos în aceeași măsură în care iubesc pustnicii din Rarău. Îmi place viața și-o iubesc când o trăiesc la cote maxime. Iubesc adrenalina în vene și iubesc lipsa fricii de întuneric. Iubesc oamenii pozitivi și rafturile doldora cu cărți științifice în aceeași măsură cu cărțile care descriu viața gâzelor. Și asta fiindcă iubesc informația de orice fel, din oricâte surse ar proveni. Prefer să discern eu știrea sau informația după ce o captez din mai multe locuri. Îmi place traiul în cheie dinamică și în sens apologetic. Îmi plac stelele și le iubesc pentru simplul fapt că există și îmi arată zâmbetul lor strălucitor știind chiar că nu le voi putea atinge niciodată. Ce mai iubesc? Muntele și marea, deopotrivă. Am spus marea, nu litoralul. Valurile gingașe și sonorul lor. Comunicarea lor cu pescărușii care le răspund, însetați de zbor și cer. Iubesc ghioceii pentru puterea lor de a se înfrunta cu omătul și de a ieși la lumină. Iubesc lumina și tot ce e luminos. De asemenea iubesc culorile vii care m-au însoțit în această viață întotdeauna. Iubesc muzica de un anume fel. Pe cea care îmi spune, îmi transmite sau mă duce cu gândul la ceva anume. Iubesc oamenii inteligenți, sinceri și puternici. Și pe cei care gustă umorul fin și glumele bine definite. Iubesc oamenii moderni care pot duce la bun sfârșit mai mult de o idee care nu e luată dintr-un vers de muzică populară autohtonă. Iubesc tot ce e complex și tot ce mi se pare fascinant, chiar dacă pentru alții înseamnă ceva ezoteric sau exhaustiv. Iubesc praful de stele și pe Mariah Carey. Iubesc fierul și spațiile mari, ca sa parafrazez o melodie absolut incoerentă în care Dumnezeu iubea altceva. Iubesc iubirea. Și-o iubesc iubindu-mă și iubind-o. Cu patimă și ardoare. Iubiți și fiți iubiți!

România și-a început adevărata istorie la un 1 mai. Pentru cei ce nu știu istoria algebrică învățată la ora de geografie analitică cu profesoara de chimie acustică, o spun eu aici. În 1939, la un bal de 1 mai, ceaușoiul a cunoscut-o pe Leana, cea care tocmai devenise regina balului în acea zi. Pe scurt, așa a început viața noastră, a tuturor. Viața pe care mulți o știm, mulți ne-o amintim, iar unii dintre noi nici n-o pot concepe. Leana asta, care în treacăt fie spus, a avut TBC, motiv pentru care cel care o ținea de slugă în casă, în zona actualei piețe Galați din București, a alungat-o, nu s-a lăsat până nu l-a luat de soț pe ceaușoi pentru că, nu-i așa, bărbat mândru și frumos mai era acesta în tinerețe. Interesant este faptul că după izgonire, această Lenuța s-a angajat paznic la o fabrică de medicamente. Acolo i-a venit ideea sa facă ceva pentru chimia româneasca și i-a ieșit. De la pastile, clorofeni și izopreni până la polimeri și poliperi n-a mai fost decât un pas. Și alături de ceaușoi, i-a ieșit visul. Și deși nu se știe, pentru că nu există niciun document oficial din care să rezulte că au făcut o cununie religioasă și una civilă, cei doi ne-au coordonat în timp soarta. În bine sau în rău, depinde de fiecare cum gândește. Cert este că nostalgicii sunt an de an la mormântul unde se presupune că ar fi îngropați. Nici asta nu se știe exact. Tot ce se știe este că de un 1 mai ne-am nenorocit sau fericit, de la caz la caz. Poate că altfel s-ar fi scris istoria fără acea zi din 1939. An de an, acea zi a „muncii” s-a transformat în timp în zi de sărbătoare, iar după o vreme i s-a adăugat o altă zi, alăturată, 2 mai, tot ca o sărbătoare. Că, nu-i așa, să aibă românul timp să petreacă și să se dreagă după ospăț. După zeci de ani de zile de sărbătoare „în cinstea muncii”, s-a ajuns la 4 zile libere. Tot pentru sărbătoare. Nu se știe în cinstea cui, dar sunt 4. Doar micii au rămas aceiași. Berea s-a schimbat între timp, cică ar fi mai bună, că e „din import”. Tare, nu? Micul a fost dintotdeauna baza de alimentație a românului, ridicată cu sfințenie la nivel de icon, de obiect reprezentativ al țării, pentru care până și Uniunea Europeană a avut nenumărate intervenții în legătură cu concentrația de bicarbonat de sodiu sau potasiu din compoziția lui. Oare cu sute de ani în urmă românii mâncau mici cu bicarbonat de potasiu și conservanți? Sărbătoarea a rezistat și s-a extins, micul a rezistat și s-a modificat și el la rândul lui, în retetă și in lungime, grosime, aspect, gust și culoare. Dar și ca imagine. Astfel în campaniile electorale, bietul mic a ajuns centrul planetei în materie de manipulare gustativă și nu numai. Alături de clasica bere. Când vine vorba de colectat voturi, românului i se administrează o cantitate imensă de mici, bere cu butoaiele, alături de imaginea partidului care face respectiva donație. Iar de milogi, nu ducem lipsă, sunt câtă frunză și iarbă. Fără pic de demnitate, acești milogi se îmbulzesc la mesele cu mici preamărind partidul respectiv care le-a umplut burțile, în timp ce se șterg la gură de muștar cu mâneca de la cămașă. Și asta pentru că e gratis! Cât de jos să fii pe scara socială să te îngrămădești pentru niște amărâți de mici într-un parc al orașului doar pentru că sunt gratis? Nu contează că parcul ăla va rămâne, după ospăț, plin cu sticle și cartoane precum o groapă de gunoi. Nu contează că și-au rupt hainele stând la coadă ca la moaște. Nu. Contează doar că a halit ceva fără bani din partea unui partid care le va lua înapoi acei mici înmiit în următorii ani. Până și muștarul rămas la gură le va fi luat. Mi s-a spus că nu e „patriotic” să scriu așa ceva despre români. Ha! E mai „nepatriotic” să ascunzi sub preș mizeria umană și prostia. Nu suport prostia și indolența, așa că voi scrie și voi comenta tot ce văd și ce simt. Prostia e imensă, nu poate fi cuantificată în cazul multor oameni și trebuie arătată lumii în stare pură, reală, așa cum este ea, nu trebuie mascată sau ascunsă. Oare nu prostie este și faza cu garniturile de metrou? Oameni buni, o cloacă de ființe au cumpărat pe bani grei, multe garnituri de metrou care s-au dovedit a fi mai late decât gaura neagră prin care ar fi trebuit să se târască. E o dovadă de prostie colosală! Acum se vor aloca fonduri suplimentare pentru a se tăia peroanele din toate stațiile, voi citiți ce scriu? Metrorex va trebui să ia toate peroanele la șmirghel, dar mai mult ca sigur, va constata apoi că și distanța dintre linii (ecartamentul) este prea mare. Apoi va vedea poate că și curentul merge invers, iar pantografele sunt pe cealaltă parte. Când totul va fi modificat, fărâmat, reparat, schimbat și finisat, va observa probabil că vagoanele astea sunt și cu 20 cm mai înalte deci va trebui să ia la pilă și șmirghel tavanele de pe toate traseele. În cazul ăsta, primarul ori le va lua la bisturiu pe toate ori le va transfera la Spitalul de Arși pentru lifting. Decontul va fi din bani publici, logic. Și nimeni nu va fi taxat pentru astfel de idioțenii. La alegerile următoare, de același 1 mai, micul își va face datoria și milogii vor uita de toate relele și potlogăriile de până atunci. Bietul milog, când vede micul sfârâind pe grătar se uită cu bale la gură, mai ceva ca daltonistul la lucernă și mai atent decât Gâdea la prompter când cere să apară o lege cu castrarea chimică. Să te ferească D-zeu să intri în fața milogului la coadă și în învălmășeala unde se împart mici politici că va urla la tine mai ceva ca Dana fostă Grecu sau Dan Negru, dar cu limbajul lui Vadim. Vi-l amintiți pe cel din urmă? „Făăăă, cretina dracului, fă derbedeao, șobolanco, golanco, îți dau douăzeci de mii de șuturi în fund, maimuța dracului, mahalagioaico, fă poponaro, te bag la pușcărie bulangioaico, ieși în mă-ta din sediul meu, nici liftul nu pleacă, cu tine!” urla el la o avocată atunci când venise să-i închidă sediul partidului. Și de-atunci celebrul „fă” a ajuns să fie utilizat până la nivel de prim-ministru, doamna Doina și prietenii ei știu de ce. Altminteri, toți aceștia, de la milogii cu muștar la politicienii care dau acest muștar sunt cei mai creștini când vine vorba de ipocrizie, nu-i așa, zilele libere de Paști și de 1 mai reprezentând un bine făcut oamenilor muncii cu credință în Cel De Sus, ba mai mult, au mai adăugat încă o zi, la fel de liberă, pentru ca bunul creștin să o poată cupla cu weekendul și să-și ia tălpășița spre mare, pentru a umple buzunarele litoraliștilor. An de an, creștinul se duce la aceeași mare, în același loc, în același jeg, în aceeași oază de „libertate”, fără dorința de a se ridica vreodată măcar o treaptă, ci alunecând, de la an la an pe toboganul ridicolului, iar după fiecare ieșire la păcatul denumit mare neagră creștinul merge din biserică în biserică pentru a cere iertare de la un dumnezeu în care nici măcar nu crede, dar dă bine la public, nu? Cât să fii de ipocrit și de mărginit mintal? În cazul în care Candy Crush ar avea atârnată câte o rugăciune după fiecare nivel, românii ar fi cu toții popi cu rang înalt! Aceiași așa-ziși credincioși sunt exact cei cu muștar de mai sus și cei care se înghesuie an de an în jegul și în mizeria de la Vama Veche, unde după un weekend plin de „vamaioți”, firmele de salubrizare adună gunoaie 3 zile în urma lor. Iar „turiștii” numesc locul ăla „tărâmul libertății”, unde nimeni nu judecă pe nimeni! Vezi câte unul la TV, mai înalt decât Bichir și mai lat decât insula Balaam, cu sticle muuuulte de bere lângă el, pline și goale, cu coada de cal cât cârnatul de la Ploiești, arătându-și dinții lipsă și spunând cât e el de fericit în „vamă”! Fabulos! Până unde s-a ajuns! Ziceam de cârnatul ploieștean, care de fapt a fost denumit „mic” sau „cel mai lung mic”, vreo 25 de metri parcă, dar la care nu s-a înghesuit mai nimeni când a fost gata, pentru că, ați ghicit, era pe bani! Dacă era gratis, s-ar fi schimbat datele problemei, nu? Degeaba e 1 mai dacă micul e pe bani! Păi nu? Propun ca în calendar să existe de acum o singura filă, 1-4 mai, să fie toată lumea mulțumită, de la grataragii la corporatiști. Iar pe 5 să fie zi oficială de dezintoxicare, delubrifiere, să aibă creștinul timp să facă desele drumuri din reclamele la prostamol. Și să se îmbuibe din nou cu mielul rămas din zilele trecute. O sa se ajungă în curând să se descarce de Paști o aplicație cu I-miel, I-drob sau I-mic cu miros cu tot, pentru numai 0,99 euro/minutul de miros. Să fie creștinul fericit. Nu e chiar gratis, dar măcar nu se mai înghesuie în parc prin ploaie, printre sticle și gunoaie. Măcar stă acasă, miroase ecranul, își imaginează micul în cerul gurii și trimite sms-uri cu urări de „Paște”, că el Paște știe să scrie. Înțeleg că Isus a fost un crin printre spini, dar oare merge să trimiți un sms cuiva: „Ești un Crin printre crini”? Zăpăcit de mirosul din tastatură și de feeria zilelor libere, merge să se trimită orice, chiar și-un miel online. Și mai ales oricui. Așa petrece creștinul de sărbătorile pascale, zilele libere de 1 mai și toate sărbătorile ce vor urma, pentru că vor fi din ce în ce mai multe la nivelul unui an. Își ia omul în buzunar torrentele, se duce la cinema, descarcă ilegal în sală direct floricele și e fericit. Sau stă acasă cu ochii în teWCevizor și-și imaginează că e și el acolo, în „vamă” în jegul din nisip. Sau pleacă direct acolo, că e la modă să fii la mare, la aceeași mare, an de an, pe același litoral plin cu barăci de toate mărimile și culorile, din care răsună pe mii de km pătrați sau cubi zgomotele tuturor cârnaților, micilor și salamurilor maneliste. Creștinul milog adoră asta, se simte măgulit când atinge, vede, aude și simte mizeria de lângă el și lumina stroboscopică din jurul lui. Dar uită că salamul se ține în frigider, nu în playlist, el se mănâncă, nu se ascultă cu urechea. Dar unde nivelul e doar atât, n-ai ce să ceri unor astfel de creaturi. Și după mesele întinse și bălăceala sau bălăcăreala prin apa mării folosită ca wc de aproape toți participanții, îi vezi cu Oscillococcinum în mână, care e oricum zero barat, fiind, dupa părerea mea, o spălătură de sticlă în care au stat la un moment dat un ficat și o inimă de gâscă. Sau îi vezi cu Colonhelp în buzunare, despre care eu cred că e tot zero, pentru că nici un gastro-enterolog n-a văzut în viața lui cum arată o placă mucoidă. Mă gândesc că toți banii cheltuiți cu „gratuitățile” pentru milogi de 1 mai sau pomeni electorale din 4 în 4 ani ar putea fi folosiți pentru altceva, mai constructiv, dar se vede treaba că numărul lor nu contează, totul e să fie cheltuiți, cu sau fără cap, cu sau fără ceva glagorie în țeastă, totul e să fie „fără număr, fără număr”. Tipic manelist. De la mic la mare, de la milog cerșetor de muștar la director de intreprindere sau chiar mai sus, până spre vârful piramidei. Altfel nu se explică achiziția fără minte a „metroaielor” mai late decât tunelul prin care trebuiau să se prelingă, de care am scris mai sus, altfel nu se explică achiziția autobuzelor Mercedes care au intrat în proprietatea STB, fostă RATB, fără aer condiționat, deși nemții aveau pentru vânzare și cu aer condiționat, la exact același preț, altfel nu se explică achiziționarea aeronavelor A 318 la preț de A 319, astfel pierzându-se milioane și milioane de euro chiar și calculând numai diferența de număr de locuri, fără a lua în calcul diferența de tehnologie și comfort. Altfel nu se explică achiziția de tramvaie mai late decât calea de rulare, astfel încât să fie nevoie să se taie din peroane ca ele să încapă în stații. Oare e vorba de incompetență sau totul s-a făcut de fapt cu bună știință, cu cap, spre buna umplere a unor buzunare și conturi? Oare interesează pe cineva aspectele astea? Îl interesează așa ceva pe cel din parc din îngrămădeala de la mici? N-aș crede. Plin tot de muștar și ketch-up de cea mai josnică speță și calitate, încălțat cu pantofii clasici de tip franzelă și cu i-pod-ul înfipt cu totul în urechi și din care răcnește Minune văicărindu-se cu „oooof viața lui”, nu cred că se mai gândește la nimic altceva decât cum să „prindă” doi mici fără să stea de două ori la coadă. Ca să țină minte ziua de 1 mai. Trei lucruri sunt eterne pe pământ: apa, aeru’ și fraieru’. La concluzia asta au ajuns inițiații. Și că vor exista întotdeauna pe planeta noastră forme de viață care respiră gratuit, poluând atmosfera. Și își vor face în permanență reclamă cu asta. Exact ca în reclama de care poate vă mai amintiți, aia cu Ghiță Ciobanul și Dry Cooker în care se lăuda că de când folosește tigaia asta are mai mult semnal la ea decât la operatorul de telefonie. Așa că având burta plină cu micii gratis, poți să stai să reflectezi la ce vrei tu, inclusiv la următorul 1 mai, sau poți să privești la florile de cireș și să râgâi. După cum probabil știți, înflorirea cireșilor este un adevărat eveniment în Japonia și în cinstea acestora este organizat festivalul Sakura, a cărui principală activitate este Hanami, adică privitul florilor de cireș. De ce n-ar face și românul un festival de privit la frunzele de tei sau la frunzele de podbal, de exemplu? Tot pe 1 mai sau de Paști ar trebui așezată în calendar și o astfel de sărbătoare. Deși pentru mulți ar părea o prostie, la fel cum ar fi să râzi la așa-zisele glume de la Divertis sau Vacanța Mare. Cât muștar îți trebuie la gură și câtă bere trebuie să ai infiltrată în neuroni ca să zâmbești măcar la glumele lui Doru Octavian în care face apologia prafului care vorbește cu umbrele? De gustibus, mi se va spune și subscriu. Dar rămâne gândul și ideea că mulți ar trebui să-și facă recensământul la neuroni și să-i alinieze cum trebuie, pe căprării. Pe stațiuni, mai bine zis, unii Mamaia, alții Vama Veche, chiar dacă nu e nicio diferență notabilă între ele. Rămâne întrebarea: ce vor face hipsterii dacă vreodată marea noastră cea neagră se va muta la vreo altă națiune? Nimeni n-o să răspundă la asta și nimic n-o să te mai mire dacă până și premierul care candida la Tg Jiu a zis la tv „coloana infinită”? Ce ți-ar mai putea arăta un televizor mai josnic decât asta sau mai josnic decât adresarea atât de dulce a aceluiași premier doamnei ministru Fă Doina? Mai atractivă decât astfel de vorbe nu poate fi decât Drăgușanu în manualul de matematică, pentru că la Pro TV de exemplu, nu vei mai avea ce să vezi, Sârbu a plecat, Bănică cel mai junior a fugit si el, Busu pleacă la circ iar Macaulay Culkin va pleca cu „Singur Acasă” cu tot, la Kanal D, în schimb va rămâne mira care va face audiență maximă, toți cei de care aminteam mai înainte fiind și rămânând telespectatori fideli. Probabil știrile de la ora 5 vor rămâne, dar se vor difuza doar audio, pe sub miră. Să vezi revoluție la Km O gen Roșia și Ceapa Montană, dacă se va închide Taraf TV sau dacă nici Kanal D nu va mai primi licența de emisie anul viitor… Ce va face manelistul atunci? Cu gândul la următorul 1 mai deci logic, la următorul mic, sau meditând la viitoarea escapadă în jegul de la Vama Veche, poate că va pătrunde cu totul în nostalgia vremurilor trecute, amintindu-și de celebrul „Să țesem frumos” sau de clema pentru pantaloni, aia care împiedica manșeta cracului să intre între roata cu pedale a bicicletei și lanț, care clemă se găsea de cumpărat numai pe sub mână. Vă mai amintiți? Cocalarii vremii purtau la ambele manșete câte una, să vadă poporu` că el a făcut rost de două! Dacă imaginația milogului e prea slabă și diluată pentru a putea penetra amintirile vechi, îl sfătuiesc să caute în rafturile uitate din magazie sau din pod casete vechi cu Albatros si Naste din Berceni, aceștia fiind primii, sau chiar tăticii show-biz-ului autohton. Fac pariu că peste 90% dintre cei care citesc acum aici, nu știu numele adevărat al celei ce avea numele de scenă Naste și care cânta „S-a mărit armata”, melodie la modă acum când vor începe înregimentările pentru a ne păzi țara de cine știe ce străini vor să ne cotropească. Iolanda Cristea se numește, gata, ați aflat, sau poate că v-ați reamintit. Versurile ei sunt la modă, dar românii încorporabili se feresc degeaba de cotropitori, pentru că nicio armată străină nu ne va face niciun rău, vor veni probabil hoardele și vor intra eventual în direct la Capatos și cam atât. Poate vreun general de-al lor să-i dea un interviu lui Cristoiu, aia da. Niciun tanc străin nu va putea înainta vreun metru dacă ajunge în Vaslui. Acolo îl vor găsi împotmolit și nepoții noștri. Iar dacă va face Becali de trei ori semnul crucii, s-a terminat și cu ultimul cotropitor. Cum spuneam, România și-a început adevărata istorie la un 1 mai. Micul și muștarul vin la pachet tot la 1 mai. Planeta, în totalitatea ei, își va închide ușile probabil tot la un 1 mai. Așteptăm, noi stăm aici!

*
Într-un colț, într-o marți, neuronul umil,
cu doi dinți și c-un ciot, să se miște ar vrea…
Chiar haotic zburdând, sau pe vârfuri, tiptil…
Însă-i singur și-i rău, are viața prea grea…
*
Și-ntr-o parte-n alt colț, cu miros de mister,
Dor de gând mișcător, dor de foc și fitil…
Un axon mititel, potolit în ungher
observând ca-ntr-un vis, neuronul umil…
*
Vine miercuri, degeaba, neuronul febril
Dă să fugă din el, dă din frunze mirat,
Obosit, chinuit, în călduri de trotil
Moțăind enervat că nici azi n-a scăpat…
*
Cel ce-l cară-i ridat, bătrânel spre copil
Nu-nțelege, nu vrea, nici nu poate a ști
că azi, joi, într-un colț, neuronu-i umil
face tumbe lejer, fără rostu-i de-a fi…
*
Într-o vineri, la prânz, un axon mititel
Vrea să-nceapă un vers, vrea să urle un cânt
purpuriu în adâncuri, cu priviri de tembel…
Dar nu poate, căci e… într-un colț, pe pământ…
*
Vine-un weekend cu fast, cu petreceri, chindii
Zile-n șir, chiar de luni, marți sau miercuri sau joi
într-un colț găunos, neuronul gândi:
„Excelent ne-am simți dac-am fi… măcar doi!”…

Se spune că un psiholog îi învăța pe cursanții lui câte ceva despre „managementul” stresului. A luat un pahar cu apă și s-a plimbat prin sală, în liniște. Toată lumea aștepta o întrebare de genul „este pe jumătate plin sau pe jumătate gol?” La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul și a întrebat: „Cât de greu este acest pahar cu apă?” Mirați, cursanții au dat răspunsuri „între 250 și 500 ml”. Răspunsul psihologului a fost următorul: „Greutatea absolută nu contează. Contează cât timp îl vei ține ridicat. Un minut – nici o problemă. O oră – o durere de braț. O zi – îți paralizează brațul. În fiecare dintre aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimbă. Se schimbă doar timpul și cu cât acesta este mai lung, cu atât este mai greu. Stresul și grijile din viață sunt asemenea paharului cu apă. Dacă te gândești puțin la ele, nu se întâmplă mare lucru. Dacă te gândești mai mult la ele, începe să te doară sufletul. Dacă te gândești tot timpul la ele – îți paralizează mintea și nu mai poți să faci nimic. De aceea este atât de important să te eliberezi de stres. De exemplu, când ajungi acasă seara, lasă-ți grijile deoparte. Nu le purta cu tine peste noapte”.
Pune paharul jos!

Ne pricepem la politică dar habar n-avem să ne înnodăm șireturile, habar n-avem să scriem corect în limba maternă dar purtăm măști din cârpă să nu ne intre în gură virusurile din aer, știm totul despre Olanda și Polonia pe linie de politică internă dar habar n-avem că „adidași” nu există, fiind un cuvânt folosit doar de cei încremeniți în timp. Știm totul despre câți emigranți trebuia să primească fiecare țară din UE dar n-am auzit în viața noastră de techno4ever, suntem cei mai tari la redactarea legilor de la Bruxelles dar dacă ne întreabă cineva câte stele sunt pe steagul Uniunii Europene, ne uităm la el ca vaca la ventuză. Avem pretenții ca statul să facă așa cum vrem noi dar îl atacăm pe procurorul general al țării. Vrem lumină sfântă adusă acasă la nas dar urlam din toți rărunchii când ne aducea lumina preotul sau un voluntar la scara blocului. Suntem vai de mama noastră la capitolul politică internă dar îl atacăm vizibil pe ministrul justiției. O corectam, râzând, pe timpuri, pe Dăncilă, în timp ce noi scriem și astăzi la fel ca ea, poate chiar mai rău. Voiam ca România să nu accepte imigranți fiindcă pur și simplu nu voiam noi, dar habar n-aveam că asta se decisese în marile cancelarii europene, nu la noi în bucătărie. Ne credem politologi înnăscuți dar habar nu avem ce prerogative are Iohannis în calitatea lui de președinte al statului. Ne dăm analiștii lu` pește dar nu știm nici câte ministere există în țară. Știm să calculăm toți banii țării, PIB-urile, datoriile și economiile tuturor țărilor europene dar noi habar n-avem cum se calculează întreținerea de la blocul în care stăm închiși pe perioada pandemiei. Ne dăm mari pe facebook când filmăm polițiștii care ne amendează dar nu suntem în stare să completăm o declarație pe proprie răspundere. Vai de noi, ne ducem la vale, alunecând pe un nisip mișcător și se pare că ne convine asta. Suntem cu 3 picioare din 4 deasupra cascadei Victoria dar noi stăm să calculăm câți mor jos acolo, unde cade apa pe ei, negândindu-ne la propria viață… Vrem o capitală europeană dar votăm Piedone. Suntem zbiri și atoatecunoscători. Doamne, întoarce-ți privirea și către nația noastră! Suntem l` ombelico del mondo, ce Uniunea noastră?

Să nu uităm că ubicuitatea și efemeritatea acționează simultan. Dând „scroll” pe feisbuc, „laic” pe insta și „tap-tap” pe Tictoace nu te poți agăța de nimic constructiv, nu prinzi rădăcini nicăieri, dar poți „marca” teritorii nesfârșite cu puterea laicului, a șerului sau a comentariilor. Pe aceste așa-zise „rețele” ești peste tot și nicăieri în același timp, poți avea sentimentul că îți fuge pământul de sub picioare, dar, dacă acel pământ se mai și învârte, rămâi drept doar datorită impulsului tău demiurgic. Prea multă filozofie adâncă, să devenim deci pământeni. Să nu uităm că există încă ființe umane care nu-și cunosc planeta, nu-și știu dorințele, nu-și percep trăirile și nu-și însușesc nimic de nicăieri. Practic se miră că totuși există. Trăiesc oameni pe Terra care încă mai cred că Japonia e o insulă, sau alții care cred că Australia e continent, fiindcă așa au învățat ei la școală. Pentru mulți, Malta e insulă, iar Piedone e cel mai bun primar din București. Unii sunt convinși că Hawaii este o insulă în Oceanul Pacific. Dacă le spui unora că Franța are graniță cu Surinam și cu Brazilia, se uită la tine cu ochi străini și goi. Pentru mulți, Firea a fost cel mai bun primar al capitalei, iar partidul cu titlu pompos de adaos la pizza va scoate România din „umbra și mocirla” de acum. Pune-i pe unii să-ți spună o localitate din Ro formată din două litere, sau întreabă-i de ce au votat contra lui Ponta la alegerile trecute. La toate astea, puțini vor ști să răspundă, te vor privi ca pe un ciumat și-și vor îndoi căpățânile spre telefon, dând de înțeles că discuția e degeaba și că se poate încheia. Coexistăm, deci trebuie să ne acceptăm așa cum suntem. Îi iubim și pe unii și pe alții, indiferent de numărul de axoni conectați. Chiar dacă au un singur neuron pe jumătate scurtcircuitat, ei trebuie iubiți. Dumnezeu nu dă cu parul, dă cu dosarul. Și nu dă-n cap cu tomberonul, ci taie neuronul. Las-o naibii de geografie și de administrație publică, ți-ar răspunde un exemplar din generația Terra (Trotinetă, Epilat, Role, Rucsăcel, Apică), nu mă interesează așa ceva, nu mai bine ne uităm la un roast sau un stand-up? Adică, gândești tu, să ascultăm niște sudălmi catastrofale demne de cretacic, învelite într-un foietaj colorat, ca să pară teoretic un simplu giumbușluc, dar fiind practic un carambol al minții umane, activitate care place la nebunie unui segment de public… Nu, mersi. Cum spuneam mai sus, toți sunt ai noștri, să ne purtăm unii cu alții cu finețea cu care atingem un fir de mărar când dăm cu el în oala cu ciorbă, fiindcă la Soare ne putem uita, dar la unii, ba! Așteptăm să fiarbă ciorba ca să căutăm firul de mărar…

Cunoști o casă după cantitatea de flori din interiorul ei. Cunoști un om după zâmbetul lui, după cât de ușor se exteriorizează, cât de ușor îi este să se arate lumii în toată splendoarea lui și ce anume vizitează când iese din casă.

Mii, milioane si miliarde de neutroni, protoni, electroni, anti-electroni pozitroni, fotoni, pontoni și moutoni explodează. Începe viața! D-zeu se uită atent în jur și i se pare că lipsește ceva. „Aha!”, zise. Și cu o mișcare de rotație din antebraț, în sens invers acelor de ceasornic pe care nu le crease încă, făcu un semn discret. Astfel au apărut instant apa, valurile, soarele, umbra, cerurile și downtown Vaslui. „Parcă totuși mai trebuie ceva”, își zise în gând. O nouă mișcare scurta din gambă și pe loc apărură opt planete, Bardul din Mircești, materia cenușie, o gaură neagră, solstițiul din Găgești, o exoplanetă, o carte de colorat, un asteroid vitezoman, comuna Petrăchioaia, antimateria, un inel de-al lui Saturn și o briză. De mare, de-aia mare. La încă un semn obosit, ca de final, își fac apariția într-o clipită Salam, o crocodilă, Ilie Udilă, George Vintilă, Setilă, Sarsailă și primăria din Voluntari. Acum e gata, gândi El. Dar un sfetnic îi șopti că parcă ar mai fi nevoie de ceva. Așa s-au lansat în spațiu ferentarii, ziua-lumină, șoșocarii, biosfera, Bioterra, ciucalăii, ciumăfăile și candidaturile la sectorul cinci. Astfel a fost ziua a întâia. Urmau încă șase… Iubiți-ne (vă) mult, până la adânci bătrâneți! Chiar așa, de ce bătrânețile sunt adânci?

Ar trebui să fim conștienți de faptul că avem o țară întoarsă cu valorile în sus, dar ni se duc metaforic chiloții în jos. Avem revoluționari cu certificate ștampilate și parafate care habar n-au în ce zile a fost vreo revoluție prin București. Locuind în „buric”, eu participam practic la revoluție și când coboram din bloc să iau o pungă de pufuleți și-o pâine. Am poză sus pe-un tanc cu tricolorul legat de mână. Am păzit un ditamai ministerul de importanță strategică națională cu ditamai pușca în mână, 12 ore pe zi, cu 2 încărcătoare pline la brâu și pe cap cu o cască metalică din aia folosită de pompieri. Dar n-am îndrăznit să cer un asemenea certificat ca să mă laud urmașilor cu cât de „luptător” am fost eu. Certificate au, în schimb, unii de la periferia orașului sau din afara lui, care vedeau centrul capitalei doar când veneau în vizită cu școala, uitându-se la Casata, încolonați, doi câte doi, ca la Sixtina lui Rafael. Bun așa! Cum spuneam, valorile sunt sucite astăzi, iar scara lor e răsturnată de-a dreptul și cu picioarele rupte. Avem licențiați în diferite domenii care îngrijesc bătrâni în Italia și bărbați cu Magna Cum Laude în buzunar pe șantierele Europei, cu târnăcopul pe umăr. Un inginer super deștept abia își duce traiul de azi pe mâine în timp ce un lătrător de manele își numără zilnic vilele și bolizii. Un cercetător științific câștigă lunar a suta parte din cât bagă un manelist-minune în buzunar într-o singură seară într-o speluncă dintr-o mahala periferică. În țara în care Flick e considerat poet, Bendeac și Manole sunt considerați actori nepereche, telenovela e ingredientul must have al vieții cotidiene, Morgenstern preferă să joace un rol de patroană de bordel, George Mihăiță preferă un rol de șef de clan mafiot, iar la scălâmbăielile lui Octavian Dumitru încă mai există oameni care râd, e clar, nu mai putem trăi și nu mai avem scăpare! Astăzi un băiat deștept ca Flick face versuri pentru iubita ascultătorului care dă telefon la radio, „că azi e ziua ei, mânca-ți-aș, fă-i o rimă, trăiască familia ta!”, iar cel care e poet, în sensul de fraier, pățește exact la fel sau poate mai ceva ca Labiș. Lui Labiș i-au furat brancardierii ceasul Pobeda, câștigat la un concurs de poezie, chiar în timp ce-l cărau la spital, după ce căzuse sub tramvai. Suntem o țară de podcast-iști care, culmea, au privitori. Ne merităm soarta, din plin!

Am citit recent un raport World Happiness din 2013, publicat de Earth Institute din cadrul Universității Columbia. În topul celor mai fericite țări din lume, pe primele 5 locuri erau poziționate Danemarca, Norvegia, Elveția, Olanda și Suedia. Și asta în ciuda faptului că în unele dintre țările amintite clima nu este deloc una prietenoasă. România se afla atunci pe locul 90 în acest top, iar cele mai nefericite țări erau Rwanda, Burundi, Republica Centrafricană, Benin și Togo. Observăm că PIB-ul unei națiuni nu se poate asocia cu coeficientul de fericire națională. Banii și bogăția nu garantează starea de bine și fericire. Și astfel m-am dus cu gândul la factorii psihologici, motivația și percepția, care influențează necesitățile psihologice ale omului. Deci fericirea este o stare deosebită de împlinire a ceva ce s-a realizat și a provocat un succes neașteptat, mult așteptat sau așteptat foarte tensionat. Și se manifestă ca o stare euforică încarcată de trăiri intense ce nu numai că provoacă un fel de trăire recuperatorie puternică, ci și o energizare, o stare de receptivitate și toleranță, de vivacitate accentuată, alături de creșterea dorinței de a face totul astfel încât și alții să fie fericiți și plini de plăceri. Atenție, însă, plăcerea este fericirea ignoranților. „Fericirea este plăcerea înțelepților”, spunea Barbey d’Aurevilly. Nu cred că există un concept filozofic mai analizat pe planetă decât conceptul de fericire. Fericirea și-ar pierde sensul dacă nu ar fi echilibrată de tristețe. Persoanele anxioase fug de fericire, de teama că o vor pierde. Persoanele cu stima de sine scăzută își obstrucționează de multe ori fericirea, fără să realizeze acest lucru, tot din teama că vor suferi atunci când acea fericire va dispărea din viața lor. Ca în povestea cu drobul de sare. Consider că fericirea se cultivă, se construiește în timp, pas cu pas, treptat. Să-i privim atent pe oamenii fericiți și să încercăm să învățăm de la ei cum să ne comportăm. Poate îi vom ajunge din urmă, poate vom fi cândva și noi fericiți ca ei. Sau mai mult decât ei. Totul depinde de noi. Unul dintre factorii care influențează fericirea este progresul. Ca să fii fericit trebuie să progresezi, dar poți să te bucuri cu aceeași intensitate și de micile lucruri care se întâmplă în viața ta. Există oare fericire pe jumătate? Există sau nu fericirea deplină? Ești fericit atunci când ești împăcat cu tine însuți și când înțelegi că ești cu adevărat om. Poți trece cu ușurință și peste faptul că te-a lovit vortexul de la Marysburgh din estul lacului Ontario. Poți trece și peste o boală a corpului sau peste un cutremur care te-a dus la ruină. Dacă vrei și îți dorești asta, poți. Unii nu pot depăși astfel de momente, clachează și dispar. Alții trec peste orice, cu încredere în sine și fără să se integreze în vreun absolut. Absolutul este o abstracțiune. Fericirea însă, există. Este privilegiul omului spiritual. E greșit să spui că proștii sunt fericiți, ar trebui să admiți atunci că și porcul e fericit, deci extrapolând, chiar și un pietroi este fericit. Fericirea veșnică este un ideal. Ea există, dar poate să nu dureze cât ne-am dori. Ignoranții nu au niciodată posibilitatea sau șansa de a fi fericiți. Oare există varianta că fericirea sa nu existe? Este posibil să fie inventată de om doar pentru a avea ce căuta în viața și pentru a avea dupa ce alerga? Doar pentru a da astfel un sens vieții? Să nu uităm că dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-ar mai păsa de nefericirea noastră. N-am avea termen de comparație. De multe ori, mulți se consideră nefericiți doar prin comparația cu alții care au mai mult, sunt ajutați mai mult, au mai mulți prieteni în preajmă sau sunt considerați mai acătării decât ei. Și apare instant complexul de inferioritate, invidia, ciuda, nelipsitele vorbe grele și lipsa stării de bine. Adaptarea hedonică, așa cum este numit în psihologie acest fenomen, însemna că oamenii se adaptează la aceste stări de bine pe care nu le mai percep ca fiind intense și noi, de multe ori omul luptând cu înverșunare pentru lucruri sau proiecte care în final nu-i vor aduce fericire ci din contră. Fericirea dăinuiește în noi toți și așteaptă momentul potrivit să iasă la iveală. Mulți spun că starea de fericire maximă nu va putea fi atinsă niciodată, dar merită să o cauți și să faci tot ce-ți stă în putință pentru a o găsi. Merită să o cauți o viață întreagă și să încerci să atingi această stare. Dacă vrei cu adevărat să ai fericire, o vei avea în fiecare zi, fără să ai nevoie să citești pe pereți și pe tavan inscripții care să te motiveze sau să citești pe clanța ușii citate cu valoare acțională sau înscrisuri motivaționale, altminteri scrise tot de mâna ta, cu o seară înainte. Totul se află înlăuntrul tău și în mintea ta. Niciodată în afara ființei tale. Fericirea este echilibrul tău. Capacitatea ta de a te accepta pe tine însuți. Așa cum ești. Puterea ta de a fi sincer cu tine și cu eul tău. Totul e să simți sentimentul de libertate interioară. Filozofii hedoniști spun că fericirea poate fi dobândită doar cu ajutorul plăcerii. Și că plăcerea aduce după ea și fericirea. În cele mai multe cazuri da, dar plăcerea nu se află întotdeauna într-o relație de dependență cu fericirea. În viziunea lui Epicur, un mare filozof hedonist, omul are nevoie și de înțelepciune pentru a putea dobândi plăcere și ulterior fericire. Deci trebuie să ai totuși și niște materie cenușie activă ca să știi unde și cum să cauți fericirea. Fericirea se poate cultiva, deci să nu uităm că în noi toți se poate pune o sămânță dar nu toți avem fertilitatea necesară pentru a o dezvolta. Iar o sămânță care nu ajunge la stadiul de „adult” n-are valoare. De niciun fel. De asemenea nu cred că e nevoie să cunoști metode de conștientizare a memoriei sufletului ca să fii fericit. Nici să ți se dezvăluie de către cineva constelațiile emoționale. Purificarea corporală, emoțională și conectarea la propria sursă de vitalitate sunt necesare și le poți avea la degetul mic, oricând, putând să le accesezi singur-singurel, în colțul tău magic din cămăruța ta la fel de magică. Fără ajutorul nimănui. Fără tratate de psihologie, dezvoltare personală și evoluție psihospirituală. Poți purta cu tine însuți un dialog lăuntric, fără ajutor din exterior. Sufletul tău îți transmite tot timpul mesaje și tot el te ajută să traduci ce-ți cere să faci. Corpul tău îți transmite așijderea semnale și tot el ți le traduce pe înțelesul tău. Totul e să vrei și să-ți dorești să te aliniezi cu universul din care faci parte. Și astfel vei fi fericit. Poți fi fericit și cu puțin. Doar privind preț de câteva minute răsăritul soarelui. Sau apusul lui. Starea de fericire sufletească poate fi maximă și doar privindu-i pe cei din jurul tău cum își exprimă fericirea din viața lor. Viața e complicată. Iubește-o așa cum e. Iubește-o și pentru simplul fapt că există în tine. Fă curățenie zilnic în ea, aranjeaz-o în felii zilnice și condimenteaz-o cu tot ce îți place. Numai cu ce-ți place. Consideră-te eliberat de orice este negativ în jurul tău. Ca după un strănut sănătos și zdravăn. Și nu-ți dori să fii nevoit să strănuți din nou a eliberare. Se poate. Oricine poate. Nu avem nevoie de „profesori personali”, „mentori”, „vraci ai sufletului”, nici măcar de „cititori în stele” sau de „eliberatori de energie”, care ne promit fericirea supremă și că sufletul nostru va fi de azi înainte curățit și lucios ca după o cură cu dero. Aceștia, după ce ne-au urcat pe cea mai înaltă treaptă a spațiului temporal și empiric, ne coboară direct cu picioarele pe pământ când ne cer cardul pentru a plăti fericirea ce tocmai zice-se că ne-au dat-o. A nu se înțelege că am ceva personal cu ei. Sau cu „elevii” lor. E dreptul fiecăruia să împărtășească celor din jur câte ceva din cunoștintele acumulate. E dreptul fiecăruia să ceară ajutor oricui. Și chiar să plătească pentru asta. Doar că, repet, putem face asta noi toți, fără ajutoare din exterior. Și fericirea noastră e numai a noastră și numai noi știm exact ce considerăm fericire și ce nu. Doar noi facem diferența. Nu semănăm între noi, suntem diferiți și pentru fiecare ins fericirea poate însemna altceva. Nu ne poate preda niciun profesor aceeași lecție tuturor. Niciodată. Pentru că fiecare va înțelege altceva, iar pentru fiecare, fericirea are altă conotație. Poate nu întâmplător (sau poate da), Ziua Internațională a Fericirii a fost asezată lângă cea a poeziei. Poate că fericirea înseamnă poezie. Suflet în versuri. Versuri îmbrățișate. Sau alambicate, întortocheate, nici nu contează. Contează doar fericirea emanată și pe care este esențial să o prindem din zbor, să o sădim, să o udăm și să o păstrăm. Nealterată și neprelucrată. Doar cizelată. LET`S BE HAPPY!

„Dacă ai de gând vreodată să ieși din atmosfera Terrei, vei observa rapid că morala, etica și echitatea nu mai există, iar binele și răul devin concepte fără rost, irelevante. Tot alergând așa spre zări senine, printre galaxii și fel de fel de pietroaie cosmice, poți da cu fruntea de răul absolut sau de binele neștiut. La fel de bine te poți lovi de un corp masiv, pe care unii îl numesc gaură neagră. Nici nu știi dacă gaura asta e ceva de rău, chestia e că din anii `70 de când a fost descoperită, fiindcă atrăgea totul, i-a rămas numele ăsta de gaură. Acest obiect spațial are o densitate foarte mare, ceea ce îi conferă și o gravitație foarte mare și astfel totul este atras în el, obiectul. Poate de aici și discrepanța de denumire. Unii mai săraci cu duhul râd, glumesc și fac bancuri pe seama găurii negre, neștiind că de fapt chiar ea îi ține pe ei și pe tot neamul lor, ca pe noi toți de altfel, poziționați și stabili pe locul în care ne aflăm. Ideea e că fără asta, totul ar fi fost în derivă în spațiul extraplanetar. Al naibii găuroi nu s-a lăsat fotografiat deloc atât amar de ani. El absoarbe tot ce înseamnă lumină, aceasta intrând într-o beznă totală și nu mai apare niciodată. În același timp, găuroiul deformeaza spatiul si timpul. Cu toate astea, ține în „mâinile” lui tot ce există în jur, într-o perfectă ordine a nimicului. Tot ce s-a văzut până acum au fost simple modele create de diverse exemplare ale speciei umane pe calculatoar. Până astăzi, acest nimic interstelar nu a putut fi observat cu niciun telescop. Iată că evoluția și-a spus cuvântul și în sfâșit putem observa cum arată fața unui nimic negru și urât. Folosind 8 telescoape care împreună au simulat un telescop virtual de mărimea Pământului, iată că umanitatea a putut observa și fotografia, în premieră absolută, o asemenea gaură neagră. Fiind confirmată de observațiile astronomice de la începutul anilor 2000, Sagittarius A este gaura neagră „super-masivă” de la centrul Căii Lactee, situată într-un loc pe care l-am putea descrie ca fiind „tocmai la mama naibii”. Diametrul ei măsoară 40 de miliarde de kilometri, cam de trei milioane de ori mai mare decât Pământul și a fost descrisă de specialiști drept „un monstru”. Gaura asta neagră este situată la 500 de milioane de trilioane de km distanță de Terra. Cu masa a patru milioane de sori concentrată într-un spațiu incredibil de mic, Sagittarius A are suficientă forță încât să țină laolaltă întreaga noastră galaxie, cu milioanele de miliarde de stele și sisteme solare ale ei. Este aproape sigur, de altfel, că în centrul fiecărei galaxii există o asemenea gaură neagră în jurul căreia acea galaxie se învârtește cuminte, jucând după cum i se cântă dintr-un spațiu misterios, care ne demonstrează astfel cât de puternic poate fi acest nimic, atunci când își pune mintea cu noi. Gaura neagră este în esență un ”nimic” pentru că așa a fost ea descrisă de Einstein și alți poeți ai astrofizicii de acum 100 de ani: „un spațiu miraculos cu volum zero și masă infinită”. Acea poetică manifestare a naturii cea de dincolo de bine și rău. Imediat după Big Bang, Sagittarius A a fost o stea mare și frumoasă, în jurul căreia poate că trăiau alte specii, poate chiar mult mai avansate decât homo sapiens. Steaua asta a murit între timp, iar când stelele atât de spectaculoase mor, de fapt nu dispar, ci se transformă. Din mașinăriile minunate care produc lumină și viață pe orice planetă suficient de departe cât să-i fie bine în această relație, dar suficient de aproape încât să conteze, stelele astea ”mor” și se transformă în acele nimicuri atât de fioroase și de puternice încât nici măcar lumina nu mai poate scăpa”. Ca de obicei, am scris mult despre „nimic”, ca de obicei, foarte puțini au ajuns cu cititul până aici și la fel spun, ca de fiecare dată că scriu doar de plăcere, despre nimeni și iată acum și despre nimic, fără pretenția ca cineva să înțeleagă ceva sau să-mi dea dreptate. Dacă aș fi scris despre Piedone aș fi fost adulat sau înjurat, după caz, totul depinzând de ce fel de gaură neagră mentală ar fi citit postarea. Dacă aș fi scris despre Simion, m-ar fi înjurat celelalte găuri la fel de negre și care la fel ca Sagittarius A, deformează realitatea, spațiul și timpul, chiar și timpurile. Nu suport politica, deci nu pot coborî atât de jos, la nivelul lor underground, așa că prefer să scriu despre spațiul cosmic și despre ceea ce se descoperă în el. Deci nu încercați să fugiți, nici măcar în Cosmos, nu veți scăpa, gaura neagră proaspăt fotografiată vă va acumula pe nesimțite!

„Ca de la cer la pământ”, sau „mici, aproape insesizabile”. Așa sunt catalogate, în general, diferențele. Diferențe de comportament între anumite nații ale planetei sau diferențe de ordin social, diferențe care sar în ochi de la o poștă sau diferențe pe care le observi doar dacă intri adânc în etnia, în cuibul geografico-social sau în „haita” respectivă. Diferența dintre ceată, gintă și națiune, diferența dintre trib și popor civilizat. Diferențe dintre vechi țări europene, cu ștate vechi în istoria milenară, pe toate planurile și alte națiuni relativ proaspete, tinere, fără istoria și istoricul primelor enunțate. Te crucești și-ți scuipi în sân când auzi pe cineva spunându-ți că tu, cetățean european, când ieși „afară” și trebuie să rostești țara de proveniență, ești din start catalogat ca posibil încălcător de legi, pentru simplul fapt că alții din nația ta au făcut cu mult timp înainte, rele, nemaivăzute și nemaiîntâlnite pe teritoriul acelor țări. Comportamentul face diferența. Și am să „apăs” pe „diferență” până la podea, pentru că pedala timpului îmi permite. Iar exemplele de la tot pasul îmi permit și ele să afirm pe propria răspundere că nu e nicio asemănare între o nație cu o vechime de mii de ani și una de câteva sute. Poate doar numărul de membre al locuitorilor și faptul că toate sunt superioare și inferioare. Atât. În rest, totul e diferit. Și într-o țară relativ nouă există semințe, de toate felurile și cu toate aromele, nu doar de floarea soarelui, deasemenea și cetățenii acelei țări relativ noi fumează pe toate străzile, dar niciodată, niciodată, nu vei putea face o poză, cât de instantanee ar fi ea, cu un chiștoc pe jos sau cu o coajă de sămânță aruncată sau scuipată aiurea. Pentru că oriunde te-ai afla, ai coșuri de gunoi și scrumiere la tot pasul. Nu te poți scuza că n-ai avut unde să arunci restul de țigară. Sau hârtia, ambalajul și sticla. Dacă totuși încerci „asfaltul”, nu marea cu degetul, te arzi la buzunar. Rău. Mai rău decât te-ar arde la degete respectiva țigară fumată până la filtru. Așa se menține curățenia impecabilă pe trotuar, în piață sau pe asfalt. Asfalt care în țara nouă îți permite să stai cu paharul de cafea sau suc pe bord zeci de km fără riscul de a curge pe tine valuri-valuri de lichid. Diferit total de țara veche, cea cu istorie milenară și a cărei înființare se pierde în negura aceleiași istorii. În țara veche am îndrăznit să cer și să probez doar 2 perechi de pantofi fără ca vânzătoarea care nu știa să lege 3 vorbe de a patra să se enerveze și să mă întrebe sarcastic dacă vreau într-adevăr să cumpăr ceva sau doar probez în neștire, răpindu-i ei timpul, de altfel plătit. Logic, am renunțat la a mai cere să probez și o a treia pereche, am renunțat și la primele două și evident la magazinul cu pricina. Astfel au pierdut un potențial client. Care nu mai revine acolo, în vecii vecilor. Azi mă pierde pe mine, mâine pe alții, iar după un timp vezi vitrina acoperită cu hârtie albă și șase lacăte pe ușă. For sale. Sau faliment. Sau o reclamă cu sssalam sssăsesc lipită pe geamul plin de praf. Iar vânzătoarea respectivă, rămasă fără job-ul zilnic, va da vina, bineînțeles, pe guvern. Aidoma multor oameni care nu se consideră niciodată vinovați și întotdeauna vinovații pentru care ei o duc rău sau n-au serviciu, sunt clasa politică, administrația locală, prefectul, primarul, primul-ministru și președintele țării. Niciodată nu e vina lor. Întotdeauna altcineva e de vină. Nu asta e gândirea corectă și nu așa se face un comerț profitabil. În țara nouă poți proba toate încălțămintele existente în magazin fără obligația de a cumpăra ceva, poți să ceri să ți se aducă și din depozit alte mărimi, culori sau branduri, fără ca vânzătorul să renunțe la zâmbet, chiar el propunându-ți altceva care crede el că te-ar avantaja sau ți-ar sta bine, în funcție de context. Plus că după toate „probele”, nu trebuie, așa ca în țara veche, să pui totul pe raft cum ai găsit. Nu. Există personal angajat ca să strângă totul în urma ta și în următoarele minute, după ce ai ieșit din magazin, raftul să arate ca înainte. Așezând tu marfa în raft, după „probe”, practic tu faci ineficientă existența acelui angajat. Dacă nu este nevoie de el, magazinul îl concediază. Tu vrei să susții un loc de muncă, deci îi dai de lucru. Și astfel, lăsând după probe marfa vraiște, împrăștiată, îl ajuți. Îi oferi un salariu și îl ții practic în viață. Iar la ieșirea din magazin, chiar fără a fi cumpărat ceva, angajatul îți zâmbește, îți mulțumește că ai ales acel magazin și te invită respectuos să revii urându-ți o zi bună în continuare. Același zâmbet cu care ești întâmpinat și la intrare, alături de urarea de bun venit. Diferență de concepție, de marketing și management. În țara veche am băut o cafea recent intrată pe piață, sosită din țara nouă, un brand celebru de altfel. Apă maronie, fără nicio asemănare cu același brand, cu aceeași cafea băută în țara nouă. Nu am reușit să aflu motivele pentru care nu seamănă între ele aceste „cafeluțe” identice doar în denumire. Am putut doar să bănuiesc. Și m-am limitat la bănuială. Și prețul diferă, evident. În țara nouă adevărata cafea costă o sumă „X”. Aceeași cantitate, același brand, în schimb doar apă maronie, în țara veche am găsit-o la prețul 4X. Garantat, cu martori, cu poze. Știu ce scriu. 4X. Diferențe. Doar diferențe. Nou și vechi. Țara nouă și țara veche, ca stil, ca timp de la înființare, ca istorie. Diferențe. Mai vreți? Vă pot scrie un roman, mai gros decât Idiotul și Frații Karamazov la un loc. L-aș depăși pe Fyodor Mikhailovich la numărul de pagini. Dar nu asta urmăresc. Cum adică să ai nevoie de notari și avocați ca să-ți înființezi o firmă? Cum adică să aștepți un răspuns 30 de zile? Răspuns la ce? În țara nouă nu există așa ceva. În țara nouă spui numele pe care vrei să-l dai firmei tale, iar dacă la căutarea în sistem acea denumire nu există deja ca fiind a altcuiva, ți se dă ție, plătești o taxă modică, mai mică decât un plin de rezervor și în 4 minute pleci. Cu firma în brațe și în suflet. Mai departe e treaba ta dacă știi să te menții pe piață sau cazi în groapa Marianelor. Diferențe. De stil și concepție. Cum să treci pe „galben”? Sau cum să te apropii de pieton, la volan fiind, atât de mult încât să-i sară ăluia inima din piept? Nu există. Pietonul ăla, pe care tu îl protejezi, participă cu taxele lui la menținerea în viață a fabricii de unde tu ai mașina pe care o conduci. Sau poate e vânzătorul care îți urează o zi minunată după ce te servește cu o cafea la fel de minunată. Sau poate e fostul amant al amantei tale. Poate fi oricine, nu contează, e aproapele tău. E semenul tău care te poate ajuta în orice moment delicat al vieții tale. Poate fi chiar salvatorul tău la ananghie. Diferențe de concepție și gândire, nu? În țara nouă poți vira la stânga sau, după caz, la dreapta, pe culoarea roșie a semaforului. În marile intersecții, nu există viraj la stânga. Niciodată. Astfel nu există ambuteiaje. Deci n-ai motive nici să claxonezi. Pe cine și de ce? Din ce motiv? Poți să ai claxonul defect un an de zile și să afli asta abia la inspecția tehnică din următorul an, nu te deranjează. Nu ai avut unde și de ce să-l folosești, deci n-ai știut că siguranța e arsă. Știți cât este și cât durează o milisecundă în țara veche? De când se dă „verde” la semafor și până la claxonul celui din spatele tău. Diferența majoră de legislație, care în țara nouă este foarte bine pusă la punct. Vrei un animal de companie? Perfect. Te duci la adăpost, completezi un formular, îți alegi viitorul colocatar din mulțimea expusă, îl plătești și îl iei acasă. E deparazitat, cu toate analizele și vaccinurile la zi. Are și un nume pe care tu i-l poți schimba, un certificat de sănătate și de la caz la caz un bănuț metalic la gât. Este chiar și pieptănat. Pleci acasă cu animalul, cu cutiuța, cu tăvița și cu sacul de mâncare aferent. Semnătura ta e o garanție a faptului că vei avea grijă de el și că-i vei oferi toate condițiile să trăiască demn. În orice moment poți fi vizitat de angajații adăpostului să verifice condițiile pe care le-ai garantat. Diferență de sentimente și comportament uman. Diferență de atitudine și de relație om-animal. Cum e să mergi câteva sute de km prin gropi sau noroaie și cum ar fi să ai o autostradă de la Mangalia la Carei și una de la Botoșani la Turnu Severin? Diferență de concept. Și de aducere în viața reală a unui vis al tuturor posesorilor de autovehicule. Cum să ajungi la serviciu la „și cinci”? Sau cum să pleci la „fără cinci”? Nu există. E ultima oară când vii. Sau când pleci. Diferență de civilizație și respect reciproc între angajator și angajat. Ești membru înscris, cu card de membru, la un retailer? Beneficiezi de toate reducerile posibile și de toate bonusurile care există și de care cei „ne-membri” nu pot beneficia. Pentru că nici măcar nu pot intra în respectivul mega-market. Și diferența de prețuri e vizibilă cu ochiul liber. În țara veche sunt retaileri unde ai nevoie de un card ca să intri, ești numit „membru”, dar prețurile sunt mult mai mari față de cele din alte magazine mai puțin celebre. Păi cum vine asta? De ce să devin membru? Care e avantajul meu? Diferență de piață, de cerere și ofertă, de bun simț. Lași mașina la reparat pentru câteva zile? Perfect, te duce microbuzul respectivului service direct acasă și te aduce să ți-o recuperezi când e gata, fără să plătești ceva, plus că ai o mașină la dispoziție pe toată perioada respectivă, până îți recuperezi propria mașina. Diferență de eleganță și stil. Și de atragere a clientului. Și de respect pentru acesta. Ai cumpărat ceva și te-ai răzgândit când ai ajuns acasă? Sau ți-a zis soția că nu trebuia să cumperi acel „ceva”? Nicio problemă, te duci, returnezi produsul și primești instant banii înapoi fără să ți se pună nici cea mai mică întrebare. Ai tot timpul 60 de zile sau la unele produse chiar 90 de zile să te răzgândești. În schimb, în buricul capitalei țării vechi, am încercat personal să schimb (nu să returnez) un mouse pe care l-am descoperit acasă ca fiind defect. Voiam altul funcțional, nu voiam banii înapoi. Ați ghicit, n-am reușit. După circul de rigoare făcut de vânzătoare, cu glas ridicat, astfel încât tot etajul a aflat ce „îndrăznesc” eu să fac, m-am lăsat pagubaș și l-am aruncat direct într-un coș de gunoi, urmând să cumpăr altul, probabil bun. Logic, din alt magazin. Și tot fără probă, că doar e sigilat, nu? Diferență de obraz. Și de caracter. De frumusețe umană. De conceptul de afacere, până la urmă. Îi spui cuiva că după părerea ta a greșit într-o anume privință? Imediat îți va răspunde că îți respectă opinia și că va analiza în amănunt ce i-ai spus. Și că va remedia, dacă este cazul. Că nu se va mai întâmpla. Și îți va cere scuze pentru inconvenientul produs. Indiferent că ți-e șef, subaltern, vecin sau doar trecător prin parcare. Din țara nouă, am informat un biped din țara veche că a greșit flagrant într-o privință și după puțin timp m-am pomenit cu critici, bineînțeles povestite altora, pe la spate, în șoaptă, „prin dos”, fără o argumentare viabilă și denaturând adevărul. A zburat instant din viața mea și chiar și din lista de prieteni de pe rețelele de socializare. Nu suport măsele stricate. Nici la propriu, nici la figurat, nici în gură, nici în viață, deci nu vreau să fiu judecat pentru asta. În țara nouă nimeni nu te va cataloga în vreun anume fel, opinia ta va conta întotdeauna pentru cel de alături. Nimeni nu te va judeca, cum de asemenea nimeni nu îți va judeca îmbrăcămintea sau curajul de a te duce la supermarket în trening. Sau că îți ies șuncile de sub tricou. Nici că ai un ciorap mai lung, nici că blue-jeans-ii îți sunt prea decolorați sau prea strâmți. Niciodată nu vei auzi în spatele tau șușotindu-se ceva de genul „uite-l și pe ăsta cu ce s-a îmbrăcat” sau „uite câte tatuaje are nesimțitul ăsta”. Numai în țara veche vecinii își dau coate dacă „amețita de la parter” a ieșit să ducă gunoiul nefardată sau în trening de proastă calitate. Diferență de grosime de obraz. Și de grosime de șorici. Tot la obraz. Țară veche. Țară nouă. Diferența între ele ca cea dintre Eforie Sud și Vancouver. Sau, cu voia dvs, dintre Kiribati și Monaco sau Tuvalu și Elveția. Și tot cu acceptul dvs, îmi permit să iubesc la maximum țara nouă. La fel de mult îmi permit să nu o scot de la inimă și din suflet pe cea veche. Pe care cu drag am vizitat-o de nenumărate ori și o s-o tot vizitez. Și voi dori mereu să o revăd. În ciuda tuturor diferențelor. De orice fel. Inima nu se schimbă. Conceptele însă, da. Țara veche mi-a dat viața și știința. Cea nouă mi le-a schimbat și desăvârșit. Pot să le iubesc pe amândouă? Pot. Ok, asta fac. Diferență majoră. Ca cea dintre un blog și Sami blog.

Astăzi vă propun ceva interesant. Haideți pur și simplu să fim. Fără promisiuni. Fără să așteptăm imposibilul. Tu vei fi cu mine și eu cu tine. Hai pur și simplu să fim liberi, să fim unul pentru celălalt. În tăcere. În liniște. Fără pic de zgomot. Dar hai să fim cu adevărat! Haideți pur și simplu să fim. Să ne cunoaștem, să sperăm, să iubim. Hai să nu știm cum se numește relația noastră. Fericire cu doi fericiți? Nebunie? Cât ne simțim de aici, ce mai contează? Hai să dorim mai mult, să trăim azi. Să nu promitem nimic, s-ar putea să nu ne putem ține de promisiune. Să nu ne limităm la o dragoste formală fiindcă s-ar putea să regretăm într-o zi. Haideți să iubim și să fim. Hai pur și simplu să fim împreună. Noi doi și-atât. Să ne trezim dimineața de la aceeași unică aromă de cafea. Să ne simțim împliniți de la același sărut. Să ne ținem de mână într-o lume plină de oameni. Să ne fie cald de la asta. Hai să nu așteptăm imposibilul. S-ar putea ca dragostea perfectă nici să nu existe. Perfecte să fie doar diminețile împreună. Hai să nu ne pese de vorbele altora. Sunt seci și fără sentiment. Haideți să ne încălzim de la răceala oamenilor din jur. Hai să iubim și să fim. Hai pur și simplu să ne vorbim. Simțind și trăind. Hai să lăsăm liniștea să vorbească pentru noi. Să fim niște visători realiști care știu să-și împartă clipele de liniște. Hai să ne auzim și mâine din același motiv. Și poimâine. Și în fiecare zi, la fel. Hai să pasăm reproșurile altora care se pricep la asta. Și neînțelegerile la fel. Noi hai să iubim. Să iubim și să fim. Doar noi. Doi. Și-atât.

„Să presupunem că dacă sufletele există, ele trebuie să aibă o masă oarecare. Unii spun că au 21 de grame, nu știm exact. Dacă au, atunci un mol de suflet de asemenea trebuie să aibă masă. Deci, care este rata intrării sufletelor în iad și care este rata ieșirii sufletelor din iad? Cred că putem presupune fără a greși că odată ajuns în iad, sufletul nu mai pleacă. Cât despre sufletele care intră în iad, să ne gândim că unele religii spun așa: dacă nu ești membru al religiei lor, vei merge in iad. Deoarece aceste religii sunt mai mult de una și o persoană nu poate aparține la mai mult de o religie, putem prezice că toate sufletele merg în iad. La rata nașterilor și a deceselor de astăzi, ne putem aștepta ca numărul de suflete din iad să crească exponențial. Acum să vedem rata schimbării volumului iadului. Legea lui Boyle spune că pentru ca temperatura și presiunea în iad să rămână constante, raportul masei sufletelor cu volumul trebuie să rămână constant. Deci dacă iadul se extinde cu o rată mai mică decât rata intrării sufletelor în iad, atunci temperatura în iad va crește până când iadul va exploda. Dacă iadul se extinde cu o rată mai mare decât rata intrării sufletelor în iad, atunci temperatura și presiunea în iad vor scădea până când iadul va îngheța. Corolarul acestei teorii este că, având în vedere că iadul a înghețat, nu mai primește noi suflete și în aceste condiții, cei dispăruți nu pot ajunge decât în rai, dovedind existența divinității”. E bună gândirea? E corect raționamentul?

Oare mai există persoane care să poată duce un dialog coerent și constructiv pe orice temă? A fost o perioadă de tristă amintire în care toți, bă, toți, vorbeau numai și numai despre covid, mască, izolare, ventilator, focar, declarație pe proprie răspundere, infectați, vizetă, Arafat, hârtie igienică, Suceava, făină, carantină, combinezon, Cercel, ATI și izoletă. Aș fi fost și atunci și sunt și acum curios să citesc și să discut despre Tor, augmentație, tunelul 1.1.1.1., Deep zone, Scărișoara și Detunata, precambrian sau acid acetilsalicilic, bitcoins, Bursa de la New York, cei peste 6 Zetta de internet negru, poliomielita, capitalele țărilor din Africa, mitul faustic, satira politică și socială din „Maestrul și Margareta”, cuaternar, Kant, despre renascentism, epoca de piatră, Galateea, Yoda, noaptea de la Waterloo, Pangea, pista de la Nazca sau efectul Pygmalion. Măcar atât, că de Marawi, San`A, Ellesmere Island sau Franz Josef Land chiar că n-aș fi avut cu cine. Nu că înainte de „criză” ai fi avut cu cine discuta „mărunțele” de-astea, dar în timpurile de după ea… nici că mai ai… Oare cât de jos vom coborî după perioada asta? Întreb retoric, nu aștept vreun răspuns… Oare ne îndreptăm spre astral și spre dimensiunea a cincea sau rămânem la Mega Image? „Să evoluăm!”, spuneau marii luminați ai lumii. Ce, mă?

Nicușorul nu dă bine dincolo de sticlă nici când tace, darămite când gândește sau grăiește. Asta e, bucureștenii l-au ales, n-are nimeni ce comenta. E adevărat, omul e cu matematicile, dar atât, n-avea ce căuta în funcția de primar general, nu se pricepe la administrație publică și nu va face nimic în fotoliul ăla nici dacă ar sta lipit de el cu super glue încă vreo 3 mandate. Dacă ești olimpic într-un domeniu nu e obligatoriu să mai știi și altceva. Nu cred că Elon Musk știe că rădăcina ferigii se numește rizom și că rizomul ăsta, de-al naibii ce e, conține acid flavaspidic, acid filicic, tanin, aspidinol, aspidină, paraaspidină, albaspidină sau floroglucină. N-are nevoie să știe. Bine, nici nicușorul nu știe. Degeaba e poreclit pe toate șoselele de centură ale rețelelor de socializare „Mucușor” sau „Plicușor Ban”, epitetele astea de clasa pregătitoare nu l-au afectat și nu-l afectează. Se credea că voluntăreasa care făcea poade peste ape și metroaie pe sub pământ ar fi rămas în continuare pe această funcție și că jocurile ar fi fost făcute încă de când s-a dat OK-ul pt „Dragnea la pușcărie”, iată că n-a fost așa, poate că mulți au uitat. Însă n-am uitat că pe „naivul” atacator al nicușorului, „maestrul” Ion din Găgești nu-l învață nimeni să citească sau să pronunțe „Google” corect, nici nenea care e denumit pompos „administrator la televiziunea Cristoiu”, nici colaboratoarea cu ochelarii parcă puși invers, cu rame dedesubt, care râdea brusc când ne număra zilnic morții, dispăruții, intrații și ieșiții din carantină și căreia niciodată nu-i ieșea socoteala, ban pe ban, om pe om, n-am uitat nici asta. Nici măcar cealaltă tanti denumită la fel de pompos „redactor șef” a cristoiului, cea care parcă făcea în 4K „laiv” din Piața Victoriei cu un cartof 3D pe frecvență 6G, enervându-l câteodată pe găgeștean la culme cu imaginile de o calitate 7Q parcă transmise din Kiribati, colț cu Tokelau. Bă, nimeni nu l-a învățat. El zice în continuare „Guglî”. Am observat, totuși că am scăpat de doamnele astea două, nu le mai vedem. Tot timpul tanti cu ochelari „pentru citit” care râdea brusc din 8 în 8 secunde, fără motiv, pe sistem Grindeanu, tăticul râsului spontan fără motiv, acuza că cineva ne ascunde cadavrele, ne pitește carantinații și ne amestecă cifrele. Și se burzuluia la comentatorii care nu erau de acord cu ce bălmăjea ea, cu stilul ei vestimentar și cu ochelarii ei, tăvălindu-i prin făina discursului ca pe o gogoașă înfuriată, n-am uitat nici asta. Au râs trei planete de sectoristul numărul 5 care a zis o singură dată „Goagăl” în ușa primăriei, recunoscând că nu știe exact cum se pronunță, dar toți tac mâlc când găgeșteanul cu sacou pronunță de când lumea „Guglî”. Dar nu asta contează, ci faptul că e bun de tot pentru a-l tăvăli pe primarul de peste drum de Cișmigiu. „Scroll Așadar Vreau Cola” a făcut stive de ture la Gâdea, la Ciutacu și evident la televiziunea „onlain” a cristoiului „ziarist” încercând să-l facă țăndări pe Dănuț. Băăăăăăăă, nu-i mai spuneți celui din Găgești „ziarist”, nu e așa ceva. A fost sau o fi fost. Nu mai e. Ziarist de vreo 25-26 de ani e Boanchiș, el scrie pe hârtie, știți ce e aia? „Peipăr”, da? Nu „onlain”. „Online” e ceva extra, pe lângă paper. Ziarist e Ion Spânu, da? Am scris și eu pe hârtie, trăiască Miron Manega, dar asta nu înseamnă că-s ziarist. Și eu am scos pe piață „nește” cărți, dar asta nu înseamnă că-s scriitor. Alooo, se aude și în Amzei, sau aparatul a înghițit fisa? Ziceți-i publicist, istoric, scriitor, sau de-alea cu „fost”. Că a fost. Dar, gata, nu mai e. Acum zice în direct „eu însuși”. Acum e blogger și vlogger. Punct. Se pronunță „blogăr și vlogăr”, „maestre”, asta ca să nu ziceți vreodată „bloagher și vloagher”! I-am pus ghilimele, așa, din simpatie, e oarecum vecinul meu de Victoriei. Revenind la veșnicul Nicușor, planetele s-au aliniat în favoarea lui și se uită acum din birou pe geam în Cișmigiu. La înscăunarea lui, am opinat că va fi vai și-amar de bucureșteni. Ne-a anunțat astă iarnă că vor fi avarii în capitală. Și au fost. Curgea apă și din tavanul metroului cel nou, proaspăt dat în folosință. Am avut noroc că Băse și Tări n-au avut nicio șansă la primărie. Ar fi fost „vai” la pătrat. Am fi avut troleibuze pe sub pământ și tramvaie suspendate. Noroc că Oprescu n-a candidat. Am fi avut teleferic din Ghencea până pe Moșilor și din Pantelimon până pe Grivița. Cu voluntăreasa a fost „vai”, dacă ieșea iar cred că ar fi fost „vai” la cub. Măcar pe ea o conduceau agenții poliției locale până la mașină când ieșea din primărie. Și de la mașină până la ușă când intra. Tot era ceva. Acum îl așteptăm pe Piedone sau pe doctorul Cârstoiu să-i ia fotoliul nicușorului. Voluntăreasa a încheiat socotelile cu candidatura la primărie, așa că dintre Nicușor și Piedone să vedem ce intuiție vor avea bucureștenii ca să aleagă. Nu de alta dar din 5.000 de km de țevi de pe sub capitală, nicușorul a reparat fo` 500, mai e destul de muncă…

Trăim, zâmbim, plângem și ne manifestăm sau exprimăm bucurii, tristeți, indiferențe și tot soiul de trăiri, iar unele dintre ele sunt percepute de ceilalți în funcție de compatibilități, convingeri, cultură, educație sau inteligență, ca fiind corecte, oportune, argumentate sau nu. Cei care le percep au mereu dreptate, și unii, și ceilalți, pentru că de fiecare dată vorbim despre noi înșine când tragem concluzii cu privire la ceilalți. Când dăm cu piatra convinși fiind că vedem un păcat, facem gestul ăsta prin prisma greșelii noastre, indiferent dacă am comis-o în realitatea obiectivă sau cea subiectivă, iar când dăm cu flori și petale în calea cuiva, îl credem demn tot pe baza valorilor ai căror depozitari suntem. Cât de bine ar fi dacă ne-am strădui să comunicăm mai mult opiniile noastre, argumentele acestora și nu ne-am mai lupta să ni le impunem… Oricum puțini ar înțelege. Ori că îi arăți unui orb o lucrare de Picasso, ori că citești un articol din Evenimentul Zilei, ori că râzi la așa-zisele poante ale lui Doru Octavian Dumitru, ori că îl vezi pe Manole pe scenă, finalitatea e fix aceeași. Găina cristoiului a născut pui vii și trebuie să-l crezi pe cel ce îți spune asta. Orbul trebuie să creadă ce îi arată cel ce vede. La atât se reduce educația și inteligența noastră. Deci, mai dăm cu piatra? Sau rupem lanțul?

❤️ ÎMI PLAC CULORILE ❤️ CULORILE VII ❤️ ȘI LUMINILE COLORATE ❤️ PE HAINE, PE PEREȚI, ÎN CASĂ, ÎN CURTE, PE PAT, SUB PAT, LA CHIUVETE, LA WC-URI, LA DUȘ, SUB SCAUNE, PE DULAP, SUB DULAP, PE MASĂ, SUB MASĂ, PE TV, PE MONITOARE, PE TASTATURĂ, ÎN INIMĂ, ÎN SUFLET, PE DINȚI, PE TAVAN, PE TĂLPI ȘI LA RINICHI ❤️ DOAR PISICA E ALB-NEGRU, E O PATĂ DE „CULOARE” ÎN CASĂ ❤️ SĂ FIE VORBA DE REMINISCENȚE DIN COPILĂRIE? ❤️ OARE N-AM AVUT CREIOANE COLORATE ȘI CARIOCI CÂND AM FOST MIC? ❤️ O FI VREO BOALĂ? CĂ DACĂ E AȘA, VREAU SĂ RĂMÂN CU BOALA ASTA MULT ȘI BINE… ❤️

Una dintre regulile de bază ale vieții este faptul că plătești pentru masa la care ai consumat. Întotdeauna. Roata se rostogolește. Mai devreme sau mai târziu, chelnerul vieții va veni cu nota de plată. O să te întrebi „De ce, Doamne, tocmai eu?”, uitând sau prefăcându-te că uiți că ai consumat cândva la această masă. Atenție ce, cât consumi, ce fel de meniu și mai ales la ce fel de masă, fiindcă vei plăti oricum și nu știi dacă vei fi capabili să achiți nota integral și să nu rămâi dator. Dacă ai dat cuiva dragoste iar ei au plecat, lasă-i să o păstreze, lasă-i să păstreze tot ceea ce ți-au luat. Dacă le-ai dat timp iar ei s-au îndepărtat, lăsă-i să păstreze amintirile. Roata se rostogolește. Dacă le-ai oferit zile, luni și chiar ani din viața ta, lasă-i să păstreze toată dragostea pe care le-ai dat-o în acest timp. Nu te certa cu ei pentru asta, nu intra în polemici, dar mai ales nu le spune: „Îmi ești dator!” De ce să o dorești înapoi dacă tu ai oricum capacitatea de a produce mai mult? E necesar să înțelegi că valoarea iubirii tale nu depinde de ceea ce fac alții cu acea iubire. Lasă-i să o păstreze, probabil chiar aveau nevoie de așa ceva, poate că dragostea ta le-a schimbat viața în vreun fel, chiar fără ca ei să recunoască asta, fiindcă poate aceștia nu pot produce cât produci tu. Roata se rostogolește. Ai făcut o faptă bună, ăsta e un lucru minunat și trebuie să-ți umple sufletul de bucurie. Timp pentru cine contează cu adevărat există mereu. Folosește-l și valorifică fiecare secundă a vieții tale donând din el cui merită și are nevoie! Roata se rostogolește. Când va sosi chelnerul, să ai cu ce plăti consumația și să-ți mai rămână și de-un bacșiș. Când ajunge în dreptul tău, trebuie să fii impecabil! Timp este destul, continuă să faci fapte bune, chiar și celui ce nu merită!

M-AR INTERESA CE PĂRERE AVEȚI DESPRE :
– un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului,
– corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele,
– o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (podul Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spațiului şi timpului,
– materia negativă, care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu presupună complicații mai mari decât zborul cu un avion,
– energia negativă, care, în mod similar materiei de același fel, într-o concentrație mare, ar deschide o gaură de vierme.
Deasemenea, m-ar interesa ce părere aveți despre CityVille, jocul care a făcut furori printre cei inteligenți. Putem prelungi DONUTS pt patrulele de poliție la 3 minute? Cum primim un tren fără ca jocul să fie deschis? Cum luăm EXTEND PERMIT fără să cerem prietenilor? De ce nu se poate construi TOY STORE decât după 66 zile de joc?
=
Ce părere aveți despre ființele bioluminiscente, despre STUN RAY (arma cu lumină) și proiectilul wireless TASER XREP?
=
Ce părere aveți despre efectele secundare ale medicamentelor PLACEBO, despre efectul cu același nume, despre ANDRE BRUGIROUX, omul care a văzut absolut toate țările lumii și despre ciudatele terase de orez din BANAUE?
=
Ce părere aveți despre ginecomastia la Tuthankamon, de asemenea despre Amenhotep al III-lea ?
=
Mulțumim anticipat pentru eventualele răspunsuri.
😂😂😂😂😂

EXACT ASTĂZI! 15 ANI! CUM TRECE TIMPUL… PARCĂ IERI AM PLECAT DIN ROMÂNIA, CU 2 TROLLERE ÎNCĂRCATE CU VISURI ȘI SPERANȚE, PLUS O SACOȘĂ PLINĂ CU AMINTIRI… AM PLECAT DE LA BINE LA MAI BINE, NOROCUL SURÂZÂNDU-MI A FOST O VIZĂ CU O LITERĂ ÎN FAȚĂ, PE CARE NU PUTEAM S-O RATEZ SAU S-O REFUZ, A FOST DUMNEZEU CARE A ZIS „DU-TE!” ȘI A FOST O ȚARĂ CARE M-A PRIMIT CU BRAȚELE DESCHISE, PUNÂNDU-MI LA DISPOZIȚIE TOATĂ INFRASTRUCTURA DE CARE AVEAM NEVOIE, FĂRĂ SĂ-MI CEARĂ NIMIC LA SCHIMB ÎN AFARĂ DE CUNOȘTINTELE MELE ACUMULATE DE-A LUNGUL VIEȚII ȘI APORTUL MEU LA DEZVOLTAREA SOCIETĂȚII UN SCHIMB PERFECT, CORECT, CU BENEFICII ȘI PROFIT DE AMBELE PĂRȚI AȘA AU TRECUT ANII… ASTĂZI SERBĂM CU MARE FAST 15 ANI DE CÂND A ÎNCEPUT TOTUL… 15 ANI DE CÂND SOSEAM, TIMID, PE AEROPORTUL DIN DETROIT ȘI NU ȘTIAM ÎN CE PARTE S-O IAU… DUMNEZEU MI-A ÎNDRUMAT PAȘII ÎN TOT ACEST RĂSTIMP, AȘA CUM A FĂCUT-O TOATĂ VIAȚA MEA, LUI ÎI MULȚUMESC LUI PENTRU TOT! 15 ANI DE FERICIRE ÎNTR-UN ORAȘ DIN CARE ÎNCĂ DE ATUNCI NU MI-AM MAI DORIT SĂ PLEC VREODATĂ! LA MULTI ANI MIE! ÎN IMAGINI, ULTIMA FOTOGRAFIE DIN ROMÂNIA, ÎN FAȚA LIFTULUI, ÎNAINTE SĂ PLEC DIN BUCUREȘTI, PRIMA CAFEA AMERICANĂ PE AEROPORTUL DIN DETROIT ȘI UN TORT BINEMERITAT ASTĂZI!

Ne-am întâlnit nu odată cu formulările „Te-ai îngrășat!”, „Vai, ce-ai slăbit!” și inevitabil a urmat întrebarea „Ce greutate ai?” Majoritatea răspundem greșit interlocutorului nostru, încurcând și amestecând termenii. Răspundem că avem un anume număr de kg, fără să ne gândim că greutatea noastră e una, iar masa e absolut altceva. Pe timpuri, în anii de „generală” când învățam lucrurile elementare, în unele școli orele de fizică erau în așa fel așezate în orar încât să aibă loc înainte de ora 11, ora la care începea în oraș primul matineu la cinematograf și unde majoritatea fugea de la ore să-i vadă pe Piersic și Ana Szeles. Ați prins ideea, cei care aveau orele de fizică „așezate” dupa ora 11 și care evident chiuleau, răspund acum la întrebarea „Ce greutate ai?” cu obișnuitul „Atâtea KG”. Cei care n-am lipsit de la ore știm că ceea ce vedem noi pe ecranul cântarului exprimat în kg este MASA noastră, nicidecum GREUTATEA. Masa unui corp este măsura materiei pe care acesta o conține. MASA unui lingou de aur, de exemplu, este egală cu suma maselor atomilor de aur ce constituie respectivul lingou. GREUTATEA unui lingou de aur, în schimb, este rezultatul exercitării asupra masei corpului a forței de gravitație a Pământului. MASA unui corp este măsura materiei pe care acesta o conține. GREUTATEA depinde de locul în care ne aflăm în Univers. Tot noi, cei care n-am chiulit de la ore știm că dacă vom face o călătorie pe Lună, vom avea surpriza să observăm că am „slăbit” brusc, având o GREUTATE mai mică decât pe Pământ pentru că gravitația exercitată de Luna este mai mică. Numărul de atomi ce ne construiesc organismul este și rămâne același, prin urmare emigrarea pe Lună nu este soluția ideală pentru a „slăbi” rapid. Să recapitulăm: Între MASĂ și GREUTATE sunt diferențe notabile, ca de la Pământ la Lună. Să le enumerăm: Forța de gravitație pe Pământ are valoarea de 10 Newton/kg. Forța de gravitație pe lună este de doar 1,6 Newton/kg. MASA este o mărime fizică asociată proprietății de inerție a corpurilor, iar GREUTATEA este o forță. MASA se măsoară în kg, iar GREUTATEA în Newtoni. Deasemenea, instrumentul de măsură al masei este cântarul, iar al forței este dinamometrul. MASA este o mărime fizică scalară iar FORȚA este o mărime fizică vectorială. MASA este mărime fundamentală iar GREUTATEA este derivată. Când ne cântărim aflăm MASA (kg), în schimb pentru a afla GREUTATEA înmulțim masa cu accelerația gravitațională (G = m înmulțit cu g). Nu în ultimul rând, prețurile aparatelor de măsură diferă și ele. În timp ce un cântar care măsoară MASA ajunge până la câteva zeci sau sute de lei, în funcție de firma care îl produce, prețul unui dinamometru poate atinge câteva zeci de milioane de lei, precum cel din poza de dedesubt. Pe Pământ greutatea unui corp nu este constantă, ci depinde de valoarea locală a accelerației gravitaționale. Aceasta depinde de latitudine, de altitudine și de distribuția locală de masă a scoarței terestre. Cum spuneam mai sus, GREUTATEA este forța cu care un corp este atras de pământ, pe când MASA este o proprietate intrinsecă a corpului, un scalar care nu depinde de locul unde se află corpul, ci exprimă cantitativ inerția acestuia, adică tendința de a se opune mai puternic sau mai slab schimbării stării de mișcare sau repaus atunci când i se aplică o forță. În schimb, GREUTATEA este o fortă (un vector) care măsoară o interacțiune, în particular aceea dintre corpul a cărui greutate vrem să o măsurăm și corpul care generează câmpul gravitațional respectiv. În timp ce MASA corpului este constantă, GREUTATEA sa depinde de intensitatea câmpului gravitațional. De exemplu, GREUTATEA unui obiect pe Pământ este diferită de greutatea aceluiași obiect la mari altitudini, în stratosferă, în misiunile spațiale sau pe Lună, deși MASA obiectului (numărul de kg) este în toate cazurile aceeași. Și ca să închei într-un ton distractiv, mai amintesc faptul că zi de zi facem astfel de greșeli, chiar și când suntem întrebați pe stradă „Aveți un ceas?”, noi în loc să răspundem exact la întrebare și să spunem „Da, am!”, îi spunem celui care ne întreabă ora indicată de ceasul nostru. La fel, când suntem întrebați „Cât e ceasul?”, creierul nostru procesează exact răspunsul pe care interlocutorul dorește de fapt să-l audă și îi răspundem complet greșit, spunându-i ora indicată de ceas, deși el nu ne-a întrebat așa ceva. Deci când sunteți întrebați ce greutate aveți, nu mai răspundeți „Atâtea kg!”. Aia e MASA, nu GREUTATEA.

Așa cum ne-am așteptat, Lela (copyright CTP) și-a luat la revedere de la Miami, după un meci de 2 ore fără două minute cu Paula, cea pe care am anticipat-o ca fiind învingătoare. Badosa i-a dat Lelei primul covrig în primul ghem, încheind meciul cu ultimul ghem din nou covrig. Astfel Lela își ia cele 10 puncte în traistă și pleacă la Constanța, iar pariorii cunoscători de tenis destupă sticlele de șampanie. Așa-zișii ziariști specializați „pă tenis” își ling rănile, iar articolele lor pline de laude și dulcegării la limita diabetului rămân în istorie ca o simplă maculatură inutilă. Siguranța cu care scriau ei că va trece de Badosa fluierând, de Sabalenka la fel iar după aceea până la trofeu „mai e un pas” le-a dat acum peste cap până și titulatura de „ziarist sportiv”, schimbând-o cu cea de „ziarici nepriceput” (ziarici – copyright R. I. Boanchiș). Am răsfoit grupurile de „fani înrăiți”, unde Halep n-a intrat nici măcar o dată, să-i salute, acolo la fel, predominau laudele și scrierile hotărâte cum că idolul lor va câștiga turneul fără probleme. În tribunele arenei, câțiva la fel de „fani” din zona Miami, agitau steaguri și stegulețe, purtând pălării, tricouri cu cei trei ardei iuți și accesorii cu steagul României, încurajând-o pe româncă și strigând în gura mare „Hai Simo!” de ziceai că joacă Iga Swiatek cu Coco Gauff pe teren, nu Paula de pe locul 80 cu o sportivă fără clasament WTA. Chiar n-am să pot înțelege vreodată, cum Dumnezeu să locuiești în USA și să cumperi bilet ca să te duci pe stadion să vezi un meci cu Halep? E ca și cum ai dona un leu ca să i se facă statuie lui Hagi. Să reamintim că dacă i-a fost redusă suspendarea româncei nu înseamnă nici pe departe că e nevinovată, ci doar că, la fel ca la orice tribunal, un acuzat care primește în prima instanță doi ani cu executare, la apel poate primi 6 luni cu suspendare, asta neînsemnând că el este nevinovat, din contră, doar că circumstanțele atenuante și avocații experimentați au făcut diferența, atât. Nimeni nu poate spune că în sângele sportivei din România nu s-a găsit o substanță interzisă, ci doar că substanța a fost ingerată probabil fără știrea ei, Mouratoglou asumându-și probabil răspunderea pentru acele suplimente și confirmând asta în scris la TAS. De aici a venit și reducerea pedepsei. Iar pentru că în regulament scrie clar că sportivul este „singurul răspunzător pentru toate substanțele interzise găsite în corpul lui”, pedeapsa a rămas totuși, doar că micșorată, fiind cumva dovedită lipsa de intenție. Să nu uităm că Halep era cândva de părere că jucătorii prinși dopați să nu primească wild card-uri, atunci când era vorba despre o altă jucătoare. Mai exact, când era vorba despre Maria Sharapova. În 2017, rusoaica fusese suspendată pentru dopaj, primise o suspendare de doi ani, redusă de Tribunalul de Arbitraj Sportiv la 15 luni și revenea în circuitul profesionist. Întrebată de USA Today ce părere are despre primirea unui wild card la Porsche Tennis Grand Prix de către Sharapova, românca declara:
„Pentru copii, pentru jucătorii tineri, nu cred că e ok să vadă că un jucător care a fost suspendat pentru doping este ajutat cu invitații la turnee. Nu este vorba despre Maria Sharapova aici, este vorba despre toți cei care sunt găsiți dopați. Nu pot susține ceea ce a făcut directorul turneului„.
Caroline Wozniacki, prezentă la Miami la turneul în curs, a declarat, într-un interviu pentru televiziunea turneului, exact ce declara în 2017 Halep, anume că “cei prinși dopați nu ar trebui să primească wild card-uri”.
„Întotdeauna mi-am dorit un sport curat, echitabil pentru toată lumea, iar dacă cineva, asta nu este direct către Simona, dar dacă cineva trișează intenționat, este testat pozitiv pentru dopaj, este convingerea mea personală că oamenii nu ar trebui să primească wild card-uri după aceea”.
Ce să vezi, tot Halep era cea deranjată de declarația danezei. Și tot ea face acum rost de wild card-uri. Cum vine, măi, asta? Păi asta nu cumva e ipocrizie crasă? Doar întreb. Să ne reamintim că în 2016, rusoaica Maria Sharapova a fost suspendată pentru consum de meldonium, un medicament care la un moment dat fusese introdus pe lista substanțelor interzise, iar ea nu aflase, recunoscând din prima că ia acel medicament în mod regulat, de ani de zile. Și tot a fost sancționată, fiindcă substanța era în corpul ei, la fel ca în cazul Halep. Halep și-a exprimat atunci clar ideea că ea este împotriva dopajului, în plus românca a spus că rusoaica trebuia să verifice înainte să ia anumite medicamente. Când a venit rândul româncei să fie suspendată, reacția presei din Rusia nu a întârziat să apară și să atragă atenția asupra faptului că Halep a fost suspendată pentru mai mult timp.
„În mod surprinzător, Halep a fost anterior un activist anti-doping activ. Simona a criticat-o dur pe rusoaica Maria Sharapova (suspendată pentru folosirea meldoniumului) și a fost împotrivă atunci când sportiva noastră a fost invitată la turnee. Acum, românca este însăși suspendată. Mai mult, pentru o perioadă mult mai lungă. Karma, nu?”, a notat presa rusă.
Halep spune pe unde apucă: „Nu m-am dopat!” Adevărat, nu s-a dopat. A fost suspendată pentru că în organismul ei s-a găsit o substanță interzisă. Și fiindcă s-a dovedit cumva că a fost fără intenție, pedeapsa s-a redus. Pentru dopaj, pedeapsa ar fi fost de câțiva ani buni de suspendare. Tipic românesc, când un șofer e amendat pentru depășirea vitezei legale, el se apără românește: „Ce-am făcut”? N-am omorât pe nimeni! Adevărat, n-a omorât pe nimeni, ca dovadă că nu e condamnat la 20 de ani de închisoare, primește doar o amendă pentru cu totul altceva, nu e pedepsit pentru omor. Dar românismul din noi nu cred că va ieși vreodată. Revenind, per total, a fost o zi în care am văzut niște kg în plus la Halep față de ultimele meciuri din trecut, multă transpirație după doar patru ghemuri, viteză de reacție mai mică, mari probleme cu serviciul al doilea, 10 duble greșeli pe care le fac doar începătorii, un râs ciudat și nefiresc în timp ce un medic îi trata umărul și o apăsa destul de zdravăn, alături de reacțiile nervoase când rata câte o minge. La faza cu pauza medicală mi-a fost limpede că românca își face ieșirea elegant din teren și simte că nu mai poate câștiga meciul, Badosa fiind pe final de neoprit. În curând vom auzi și vom citi scuza „glezna, genunchiul, umărul, mâna dreaptă, încheieturile, spatele, niște probleme medicale, bla bla bla”, poate că și căldura de afară va fi invocată, nicidecum faptul că Paula dacă ar fi continuat să joace ca în ultimele ghemuri, nu putea fi învinsă nici măcar de Iga. Ca dovadă, sportiva spaniolă a încheiat ghemul și meciul cu un covrig de mare clasă. Pentru cei care poate nu știu semnificația covrigului în tenis, le explicăm că ghem la O, set la O sau meci la O înseamnă covrig cu gaură. Cu sau fără mac și susan, nici nu mai contează. Tare mi-e teamă că acel așa-zis moment medical va fi folosit ca o scuză pentru a nu participa în echipa României, n-ar fi prima oară, parcă și citesc cum „din cauza accidentării de la Miami… bla bla bla… nu pot participa… bla bla bla”… Dar să curgă șampania! Pariorii exultă, fanii își pun biletele de la meci în vitrinele din bucătării ca amintire pentru posteritate, iar cei care n-au fost la meci și scriu „pă net” vor continua cu siguranță vechile sloganuri expirate gen „Capu` sus, Simo!”, „Lasă, o să câștigi sigur data viitoare!” și cea mai folosită expresie „Simo, tu pentru noi ești nr 1, ești în inimile și în sufletele noastre!” No comment!

Bă, toți greșim când tastăm. Viteză, neatenție, lumina din cameră cade aiurea pe telefon, alea-alea. Dar trebuie să facem totuși o diferență între greșelile de tastare și greșelile din neștiință. Când ți se arată unde ai greșit, mulțumești și editezi textul, corectezi greșeala și pe viitor ești mai atent. Dar dacă nici cititorul nu se pricepe, nu-ți arată greșeala. Dacă tu, cel care scrii, n-o observi la timp, dai drumul la text și așa rămâne publicat. Dar când tu nu știi să scrii, nu știi nici că ai greșit, tu crezând că așa e corect cum ai scris, fiindcă așa știi și atâta știi. Bă, dar când vine un profesoraș obscur dintr-o urbe provincială maramureșeană, înfumurat și mândru de el nevoie mare, și-ți dă lecții de gramatică, în condițiile în care el însuși scrie textele greșite… parcă te-apucă bâzdâcii și-ți umflă trombocitele. Am pățit-o recent, nu vorbesc din cărți. Dacă unii dintre elevii lui îi zic din politețe „dom` profesor”, acesta chiar ia de bună titulatura asta și-și arată talentele pe facebook. Oricum ai da-o, cu el nu ieși la capăt, te trimite la DOOM, DOOM 2, Academia Română și-ți spune că știe el adevărul, „că așa au zis Paraschivescu și Baran”. Ca și cum ai cere sfaturi despre actorie lui Bendeac sau lui Marius Manole. Te atenționează că ai o virgulă în minus dacă-i pui în brațe un anacolut și te amețește cu atributele adjectivale conceptuale (ce-or fi alea?) dacă-i spui că punctuația lui din text e la pământ. Evident, am dat de bordura literaturii cu specimenul, culmea, pe un grup dedicat limbii române unde își etala talentele. Mi-am făcut seara fericită. Ascult acum muzică de relaxare pe 7,83 Hz, frecvența vibrației pământului. „Dom` profesor”, „miau” sau „mi-au” dat lacrimile de râs? „Funcțional” e corect, nu „funcționali”, chiar dacă analfabeții sunt mai mulți!

Mă uit pe Liketimer FB și observ că mulți cititori (nu le dau numele aici că va râde toată planeta de ei pe urmă) dau Like unei postări pe care n-au citit-o. Și trec la postarea următoare, dau like, la fel, fără s-o citească. Altfel nu se explică… Cum naiba să citești un text de 40 de rânduri în 3 secunde? În 3 secunde ai timp să citești doar titlul. Atât. Dacă aceștia dau like doar ca să văd eu că „îmi apreciază articolul”, mai bine nu mai dau. Nu sunt monetizate like-urile, nu fac bani din ele, deci nu mă interesează. Mi-am dat seama de chestia asta și din articolul de pe blog al cărui titlu era „Am divorțat!” Mi s-a umplut mesageria, a explodat chatul, Skype suna ca la balamuc (prostia mea că țin deschis FB și Skype permanent, recunosc), iar telefoanele zbârnâiau ca la Salvare, să mă întrebe lumea de ce am divorțat, ce am pățit. Oameni buni, citiți articolul în întregime, iar dacă vă place, dacă vă convine și doar dacă doriți, îl puteți aprecia, iar dacă nu, treceți mai departe ca și când nu ați citit nimic. Îi văd pe aplicație și pe cei care citesc dar nu zic nimic, stau pitiți. Pe ei îi apreciez cu sughițuri. Dar mai bine așa decât să dați 12 like-uri la 12 postări în 36 de secunde… Zău așa… La pozele din postări, la fel. 13 poze, 13 Like în 13 secunde. Cum naiba? Nici n-ai timp într-o secundă să vezi ce e în poză, darămite să te mai uiți și la detalii sau să încerci să prinzi mesajul fotografiei. M-am hotărât de-acum să postez articole cu titlu tentant și sentimental, stil Poptămaș, Boca, Șoșoacă, ÎPS Teodosie sau Godină, iar textul din interior va fi despre cum mănâncă cei din China râme, carcalaci și șobolani prăjiți de vii în untură de câine mort, cu poze de-acolo, cu tot tacâmul. Să-i văd atunci, cum vor explica faptul că au dat Like unor asemenea orori pe care evident că nu le-au văzut citind doar titlul atrăgător… Life is beautiful…

Uităm. Uităm să înțelegem, dând din coate să fim înțeleși. Uităm să ascultăm și abia așteptăm să terminăm de auzit, să putem vorbi despre noi. Și vorbim nervoși, că aproape era să ne pierdem ideea, dar noroc că despre noi putem vorbi la infinit și ne trec și nervii între timp. Doar după ce am țipat un pic. Nu ne găsim locul de neînțeleși ce suntem, nu mai are lumea asta largă loc pentru noi. Uităm. Uităm că șansa e sora mai mică a timpului și uităm să le facem ale noastre pe amândouă. Uităm, îmbătați de mirajul viitorului, uităm să strângem în brațe, uităm că ne îmbătrânesc părinții, uităm că ne cresc copiii, uităm să ne sărutăm iubiții, uităm că și amantele pleacă dar și că soțiile mor. Uităm că oamenii iau alte drumuri, unii că vor, alții că trebuie, pentru unii e timpul, iar alții că s-au săturat. Ne răsfățăm pe lângă un „mâine” pe care nici măcar nu îl avem în mână și ne amintim abia când ne vom chinui să uităm. Uităm primul pas, ultima răscruce de decizii, uităm de ce și pe care drum am luat-o și nu ne amintim niciodată cine AR TREBUI noi să fim de fapt. Nici nu ne sinchisim să ne amintim că fiind așa ocupați și preocupați să găsim fericirea, uităm să trăim. Omitem că fericirea nu e un loc cu o adresă, ci cam ce se întâmplă până ajungi oriunde ai ajunge, cu hainele murdare de eșec. Ne îndreptăm spre fericire ca racii, la prima nepotrivire suntem mai înapoi decât unde eram când plecaserăm, da’ cine să se mai uite și la asta, că suntem ocupați să uităm. Uităm să ne întoarcem acasă când ne rătăcim pe drumurile vieții și uităm că acasă e în noi. Uităm să ne întoarcem în noi când ușile caselor ne-au fost trântite și căutăm frenetic să batem la uși străine și apoi ne așezăm sfârșiti, pe borduri reci, bântuiți de ecoul sunetului gol și pustiu din spatele lor. Uităm că primim iubire, dar ne răsfățăm să o primim cum vrem. Primim tot ce ne trebuie, primim persoane, le primim sau ni se dau, dar le vrem să fie cum vrem noi. Vrem iubirea cuiva, vrem fericirea altora, vrem drumul de alături. Avem cusurul ăsta, să ne răsfățăm pe lângă sufletul nostru, ca niște pisici alintate. Să ne dăm cu burțile în sus, să fim mângâiați de soartă, pentru că așa ni se pare nouă că ni se cuvine. Pierdem din vedere faptul că nu putem controla nimic din ce nu ține de noi, dar ne dorim cu disperare să posedăm oameni, lucruri, locuri. Uităm să ne trăim dezamăgirile la fel de intens cum ne trăim iubirile. Nu ținem seama că dacă le ascundem în noi, vor scoate capul în toiul fericirii și ne vor trimite pe bordurile reci de care spuneam mai devreme. Nici nu ne mai gândim să fim cine doream să fim când eram copii, dar nu neglijăm niciodată să ne amintim cine ar trebui noi să fim, să ajungem, întru mulțumirea mulțimii. Uităm că purtăm pe umeri responsabilitatea pentru deciziile oamenilor pe care îi atingem, că purtăm în cârcă sufletele celor pe care i-am chemat în viața noastră, dar nu ne scapă niciodată momentul prielnic în care să ne amintim că suntem victimele deciziilor celor pe care îi iubim și plângem până la văicăreală pentru asta. Ăștia suntem noi. Noi toți. Fără excepții. Sau dacă într-adevăr exista excepții, ele sunt insignifiante și eu nu le știu. Uităm și asta poate ca nu e rău. Poate că uitarea face bine. Dar dacă nu? Ce ne facem? Sau uităm și asta? Fotografia este din Honolulu, Hawaii, U.S.A., vedere din hotel. N-am uitat.

Yotabyte. Tencent. Baidu. Rakuten. Yandex. Dark Web. Tim Berners Lee. Jerry Yang. David Filo. Larry Page. Sergey Brin. Cloudflare. Serviciul 1.1.1.1. Tuneluri virtuale. Tor Browser Bundle. Extensia HTTPS Everywhere. Toate acestea sunt nume și denumiri care au revoluționat planeta noastră de la apariția internetului, de departe cea mai mare invenție a tuturor timpurilor, de la foc și roată încoace. Puțini utilizatori au auzit de ele și infinit mai puțini folosesc vreuna din denumirile de mai sus în viața de zi cu zi. Să nu uităm că tot ce folosim noi, Wikipedia, Google, Facebook, X, Yahoo sau Messenger, cu toate aplicațiile de pe telefoane si PC-uri reprezintă însumate aproximativ 4% din internet, in totalitatea lui. Restul de 96%, adică vreo 8 Zettabytes, reprezintă ceea ce nu vedem niciodată „pe net”, despre care rar se vorbește și aproape nimeni nu știe nimic. Nici măcar că există. Despre internetul ascuns, despre anonimizarea utilizatorilor care folosesc „celălalt internet” neștiut de aproape nimeni, despre lucruri neștiute sau foarte puțin știute de extrem de puțini oameni, în curând. Până atunci, să ne mulțumim cu cei 4% și să folosim acest procent într-un mod cât mai util. Mulțumim internetului că există, că ne face comunicarea extrem de ușoară, indiferent de distanțe și acumularea de cunoștințe cât mai facilă. Acum trei zile el a împlinit 35 de ani. Deci să-i urăm LA MULȚI ANI!

Mi se pare că găina este o viețuitoare care dacă n-ar face un ou și n-ar fi gâtuită pentru a fi halită, chiar n-ar fi bună de nimic. După ce iese la lumină amărâtul de ou, începe cotcodăcăraia (nu cotcodăceala). Cotcodăcăraia asta e absolut inutilă, cu rolul de a enerva pe cei din jur, după modelul „lauda de sine”, dar fără nici un efect. Nimeni nu-i ascultă trilul, toți trec pe lângă ea fără să o bage în seamă, rar vezi pe câte unul aruncându-i o privire cu milă, gândind : „Săraca, ce-o avea? De o ora cotcodăcărește” (nu cotcodăcește). Gata cu preambulul. Revenim. În regnul ăsta uman există o subspecie pe care cu voia dvs. o s-o numesc „cotcodac”. L-am făcut substantiv comun, un cotcodac – doi cotcodaci. (Licență poetică și copyright by Sami). Cotcodacii ăștia, la fel ca viețuitoarea de mai sus, fac o larmă de trezesc vecinii și antipatia celor din jurul lor. Nimeni nu-i bagă în seamă, toți trec pe lângă ei privindu-i cu milă, gândind ca în cazul găinii „săracii”! Cotcodacii, nimic! Cotcodac și cotcodac! Să te ferească Cel de Foarte Sus să se întâlnească mai mulți cotcodaci. E jale! Cotcodăcăraia ia amploare ca pentru 6 ouă de gîină în loc de unul, iar zgomotul produs îți azvârle și vata din urechi. Bineînțeles că zgomotul e de pomană, fără vreun sens, doar pentru a anunța un ou pe care nu-l numără nimeni și la care oricine poate renunța în favoarea unei ridichi, de exemplu. Sunt și alte creaturi, care au aceeași realizare, care fac același ou, poate mai mare, poate cu două gălbenușuri, poate chiar mai bogat în calorii și vitamine. Dar nu-și anunță din cioc cu surle și trâmbițe succesul. Și nu se adună în grămezi, turme, cârduri sau haite să cotcodăcărească (nu să cotcodăcească) fără rost. La fel și la oameni, sunt unii care sunt mult mai bine poziționați pe scara socială decât cotcodacii, dar nu anunță asta în megafoane, deși ar merita și ar putea face asta. Cotcodac!

Oameni mici. Prea mulți oameni mici. Nu mă aștept să crească, mă aștept să rămână la fel de mici până în secolul viitor. Așa-zisa „lume bună”… Oare cât e de „bună”? Am încercat să pătrund timid, printr-un ungher în această „lume bună” în care dacă nu te arăți, nu exiști. Am încercat să văd Loft și să trag cu ochiul la Dorobanți și Neversea din alt unghi. Nu pot, nu cadrez cu regnul acesta, deci nu sunt din lumea bună, asta e clar. Și e la fel de clar, nu pot fi acolo, probabil niciodată. Am motivele mele să nu pot să mă văd acolo. De la concepție până la combinația de culori, de la haine până la limba română, de la ciocatele din picioare până la sârmele din nas și din urechi, de la tatuajele de pe tot brațul până la lănțișorul de la gleznă, de la bicepșii si tricepșii umflați cu steroizi până la cercelul din limbă, de la limbajul gen „hai, fă, odată!” până la mămăliga dintre dinți, nimic nu mă prinde. De la snobismul celui cu BMW seria 7 în fața unei garsoniere comfort 3 din Ferentari până la sudorul cu 10 milioane salariu lunar și cu 4 telefoane acasă, fiecare de 15-16 milioane. Nu mă prinde să fiu snob deși aș putea foarte bine. Să fim bine înțeleși, nu am nimic cu snobii, ei nu contează pentru mine. Nu am nimic cu lumea bună. Nu am nimic cu nimeni în general. Am ceva cu oamenii care încearcă să pară altceva. Am ceva cu oamenii care își îngroapă trecutul imposibil de îngropat. Cu cei care se vor a fi idoli și se cred modele de succes. Am ceva cu cei care vor sa pară ceea ce nu sunt și nici nu pot deveni vreodată. Am ceva cu ei, deci nu pot fi din și în lumea lor niciodată. Nu pot și pace! Se spune că lumea bună nu fumează și nu bea cafea, OK, eu fumez din clasa a șaptea și tot cam de pe atunci, mai exact când am dat cu nasul de liceu, am început și cu cafeaua, la greu, nu o ceșcuță dimineața. Lumea buna se culcă la 22-23, pentru „somnul de frumusețe”, eu la 5 dimineața încă sunt treaz. Lumea bună încheie nasturele de sus de la sacou, pe sub care se napustește spre libertate o burtă cât toate zilele. Eu mă închei la cel de jos, sâc! Lumea bună poartă franzelele alea de pantofi cu ciocul cât un tramvai, la blugi, să fie în trend, nu-i așa, ăsta e valul, să ai pantofii din cel mai lucios lac lângă blugii cei mai strâmți cu putință. Eu la blugii pe care-i consider sport mă încalț întotdeauna cu ghete tot sport, sau cu „adidași”, cum e împământenit greșit termenul. Lumea bună se încalță cu acești „adidași” la cei mai dungați pantaloni de stofă, eu la stofă port pantofi. Deci uite, încă o dovadă că nu-s din lumea bună. Mai continui? Dacă nu ai la gât când faci un live un lanț de grosimea celui cu care e legat ursul la bâlci, nu ești din lumea bună. Nu contează din ce material e, important e să ai senzația că-l vezi galben, gălbui sau gălbejit. Pe inelar trebuie să ai obligatoriu un ghiul cât Casa Poporului la scara 1:1, iar pe degetul mare încă unul cât Casa Științei și Tehnicii, de peste drum de prima, aia a Elenei chimista. N-ai așa ceva, nu ești din lumea bună. Nu ai fost la Loft sau la Untold? Nu exiști, ca individ. N-ai o poză cu Măruță, una cu Capatos și un autograf de la Andra? Degeaba trăiești pe planeta asta, ești degeaba și fără sens. Am văzut pe facebook sesiuni live din cele mai insolite locații cu putință, începând de la stâna de oi, până la o magazie pe care unul o zugrăvea și din când în când mai trăgea cu ochiul în telefon și mai înjura pe câte unul, de la staulul unde se mulg oile până la cortul în care doi inși cu chelie pregăteau brânza și cașul, de la volanul unui camion unde urla un ardelean „no, tulai Doamnie, ficior mi-s!” până la un magazin unde se vindeau coșciuge iar nenea ăla răspundea curioșilor „ăla e 13 milioane”, „ăla e din mahon, e 32 milioane cu tot cu perne și cearceaf”. Lume bună, deh! La televizor nu mai spune nimeni „a scris pe facebook”, e un termen desuet deja, acum e la modă „a comentat pe o rețea de socializare”, de parcă facebook mai are nevoie de vreo prezentare și comentatorii tv se feresc să-i facă reclamă gratuită sau mascată. Cât să fii de ipocrit? Nu mai avem programare la doctor, avem „appointment”, nu mai avem ședință de îndrumare a cadrelor, acum avem „training” iar rochia nu-stiu-care nu mai e ceva necesar pe care trebuie neapărat să o avem ci este un „must have”. Zău? Pe bune? Și limba noastră românească unde a zburat, unde este? O mai găsim vreodată oare? E bine să fii oare „în trend” călcând totul în picioare? Ești oare din lumea bună dacă ai la mână un ditamai Rolex, chiar făcut pe vapor, dar totuși Rolex, chiar și când te duci la cotețul găinilor să aduni ouăle din cuibar? Doar întreb. Lumea vrea să pară ceea ce nu e. E un sindrom cu arie largă și rapidă de răspândire și e mai rău decât gripa porcină și cea aviară, luate împreună. E fără leac. Nu se dă nici la tv, nici pe vreo „rețea de socializare”. „Așa e datul, așa e lăsat de la Dumnezeu, maică!”, ți-ar răspunde o bătrânică dacă ai întreba-o despre snobism și lumea bună. Cât e de bună, vă las pe dvs. să decideți. Eu vă pot arăta doar exemple, fără să trag o concluzie general valabilă. Pot doar să vă spun opinia mea care pentru unii poate fi incorectă. Asculți pe Cocardel de la Strehaia, Ciordel de la Ștefănești și orice alt manelist „de la”? De undeva, nu contează de unde, trebuie să aibă obligatoriu în titulatura princiară „de la”. E clar, ești din lumea bună. Asculți doar muzica mai veche decât Baiazid și habar nu ai despre muzica actuală? Ești din lumea bună, e clar. Chiar dacă fiecare gen de muzică a făcut vâlvă la vremea lui, dar să rămâi înțepenit în cretacic, să nu știi cine e Robert Plant și să te uiți cruciș când cineva îți spune ceva despre Calvin Richardson, mi se pare de porc. Dar ești din lumea bună, unde eu nu sunt și n-am acces. Înțeleg că toți am ascultat la timpul respectiv pe Ioana Radu și pe Margareta Pâslaru, Sabrina și C C Catch, dar să rămâi și în zilele noastre tot acolo, la exact același nivel și să nu fi auzit de techno, shuffle și mai ales de techno4ever, asta chiar mi se pare că ești într-adevăr din lumea bună. Încă un exemplu că eu nu sunt și nu pot fi în acea lume „bună”. Cu regret, dar asta e viața, situația și ăsta sunt eu. Nu mă schimb pentru că nu pot. Și chiar dacă aș putea, tot nu m-aș schimba. N-am cum, n-am accesoriile necesare. N-am tatuaje pe 88% din corp, nici steroizi n-am luat. N-am ciocate cu tocul în față și cu fermoar pe talpă, nici saboți cu lanternă în vârf. Nu sunt din lumea bună. Rar fac un live din vreun loc interesant, iar atunci când fac, îi zic „laiv”, nu „laif”, cum zic cei din lumea bună. Că „laif” e absolut altceva. „Laif” este exact ceea ce au ei, cei din lumea bună. Sau mai bine zis ce cred ei că au și mai cred ei că o au frumoasă și plină de „news” și „fashion”. Aș putea să nu mă opresc din scris despre ipocrizie, proasta creștere, falsitate, lașitate, parvenitism în așa-zisa lume bună. Pot scrie trei săptămâni fără oprire și fără să mă repet. Vrem să părem bine îmbrăcați, cu haine scumpe și pentru asta cumpărăm mult și prost, din spatele magazinului Obor, de la tarabe, orice produs, ideea e doar să se vadă numele unei firme arhi-cunoscute agățată pe ceea ce cumpărăm și purtăm. Vrem să părem deștepți. Ne punem statusuri în engleză, filozofăm pe facebook de parcă suntem într-o competiție permanentă cu Cărtărescu, încercăm să emitem citate de luat aminte despre care nu știm nimic, nici măcar despre cine le-a spus prima dată. Nu suntem în stare, e clar, dar perseverăm și ne ies niște inepții pe gaura de la gură și din adâncurile tastaturii de să-ți faci cruce cu vârful limbii în cerul gurii, nu alta! Când ești sărac literar iar bagajul tău cultural se reduce la un stol de 20 de fraze și 120 de cuvinte se vede, se simte, se miroase și se aude. Se și citește printre rânduri. Dar, deh, lumea bună e lumea bună. Nu ești din lumea bună dacă n-ai postat pe facebook un citat din Paler, la grămadă cu Poptămaș, Adrian Năstase, Boca, Boc, Poc si Troc, părintele Pafnutie și Băsescu. Nu ești din lumea bună dacă n-ai o poză cu Setilă, Ciordilă, Tuciurilă, Flamânzilă și George Vintilă. Nu ești în trend dacă nu faci „life” măcar odată pe zi câte o oră. Pe facebook sau pe altă „rețea de socializare”. Mai nou nu mai trebuie să zici că te-ai întâlnit cu prietenii, că nu se știe dacă sunt fete sau băieți, trebuie să spui „prietenx”. Da, ați citit bine, cu „x” la urmă, ca să amestecăm genurile. Bun așa!
NU MAI BINE MIROSIM UN CRIN ÎNFLORIT ȘI NE VEDEM DE TREABA NOASTRĂ? DOAR ZIC.

Scriu de când mă știu, din perioada bilețelelor și a oracolului și fac asta pentru că-mi place. Nu contează câți citesc, eu tot scriu. Toate prostiile care-mi trec prin minte le așez pe hârtie, pardon, pe notebook. În România publicam poezii pe hârtie, în ziarul Național la o rubrică îngrijită și coordonată de Miron Manega. Acum, aici, scriu online și public la fel. Gata cu hârtia, nu mai tăiem copacii. Scriu texte lungi, tocmai că știu că 99% dintre cititori se plictisesc după primele 3 cuvinte și trec la altă postare. Nu scriu nimic interesant în primele rânduri tocmai ca doar cei care citesc până la final să afle adevăratul mesaj din textul meu. Nu scriu pentru oricine ci numai pentru oameni cu niște cărți citite, cu niște filme văzute (nu doar pe cele cu „Cichician”), cu niște show-uri de afară vizionate, nu scriu pentru persoane care, când se uită la Inglorious Basterds, personajul lui Christoph Waltz li se pare înspăimântător, el fiind unul dintre cele mai bune creații comice ever. De multe ori scriu câte trei texte consecutive și urmăresc like-urile, nu că aș avea vreun beneficiu în urma acestora ci ca să văd câți le citesc. Și văd câte trei like-uri în exact trei secunde și mă întristez, dar îmi trece repede. Omul îți dă like „că dă bine”, nu că ar fi citit textele tale. Dar eu continui, mereu și mereu. Mă apropii de 400 de texte scrise pe blog și vreo șase sute pe site și pe FB. Nu mă interesează un spectru anume ci scriu orice despre orice, de la metroul din Drumul Taberei până la Calea Lactee și de la treningul meu pătat cu vin roșu până la pisica vecinului care a căzut pe horn și a nimerit direct în sacul moșului care cobora în fața ei, pe același horn. Scrisul mă relaxează și-mi face viața mai roz decât este deja. Asta îți spun și ție, dragă cititorule care ai ajuns cu cititul până aici. Ți-a venit o idee? Pune-o pe tapet s-o citească și alții. N-o citește nimeni? Nicio problemă. Peste timp, cândva, cineva tot va da peste textul tău și-l va aprecia. Sau nu. Puțin contează, tu ți-ai făcut treaba.

Reality-show-ul „Românii au patent”, în direct și în reluare concomitent pe Tararaff TV și pe Kanal DDD, a început aseară în forţă. 14 din cei 22 de concurenți fuseseră în trecut săltați de poliție pentru furt din locuințe, intrare prin efracție, minciună crasă, viteză excesivă pe şosele, mers cu Kia Sorento pe 2 roţi (stânga faţă și dreapta spate), furturi de radare din bălării, bigamie, trigamie, trigonometrie și radiogoniometrie, deci aveau atu-uri brici pentru acest concurs. Condițiile au fost foarte simple. Să ai un patent acasă, să ai talent și pantaloni foarte scurţi ridicați până la umeri, să fii dintr-un cartier neapărat central, să faci sau să păţești în direct ceva ireal, nemaiauzit, care să frizeze absurdul și cam atât. Ceva SF adică. Proba de şperaclu, rangă și pisicuță a fost trecută de toţi participanţii, la proba de butuc și yală au picat câţiva, iar concursul a continuat cu proba SF, eliminatorie și cea mai grea. Sile Cămătaru, Marilena Niţu și Florin Salam, membrii juriului, erau deja curioși cui vor acorda votul câștigător, pentru că toate numerele au fost de neimaginat. „Să-nnebunesc și să mor în rahat dacă te mint, vericule”, se mira Salam la fiecare concurent în parte, așa ceva n-am mai văzut și n-am mai auzit. Marilena Niţu a ţinut să precizeze că nu poate crede ce vede pe scenă și ce aude, toate numerele prezentate fiind peste puterea ei de înţelegere. Radu Banciu s-a declarat fan Băsescu și toată sala cu juriu cu tot a înlemnit, alt concurent și-a bătut un cui în cap și l-a scos prin talpă, altul a râgâit in do major 17,4 minute pe versuri de Poptămaș, Oana Lis și-a făcut în direct un selfie cu ondulatorul de păr fără baterii și nebăgat în vreo priză, o duduie bine dotată a zburat 119 secunde călare pe o mătură prin toată sala pe deasupra spectatorilor, iar Miron Cozma a cântat o manea vieneză la deja celebrul său târnăcop 3D, HD, Night Vision, Ultra Light cu gust de zmeură și cu zoom de 500x cu care de regulă se plimbă pe Calea Victoriei în zilele ploioase. Emisiunea și-a propus să intre prin efracție în viața cât mai multor oameni și să creeze din câștigător unul din cele mai mari superstar-uri ale Interpolului. Cele mai mari șanse de câștig le-a avut o doamnă tinerică din zona Unirii-Junior care a reușit să impresioneze atât publicul cât și juriul, deschizând cu ochii închiși o yală cu patentul în mai puțin de 6 de secunde, cu o singură mână, în timp ce mânca o șaormă cu de toate cu aceeași mână, iar cu mâna numărul doi scria de zor pe un telefon fix, răspunzând unui sms primit de pe un telefon celular care era închis, neîncărcat de peste un an și fără cartelă în el, in timp ce sorbea dintr-o sticlă de „Săniuţă” cu mare poftă. Cum așa ceva nu s-a mai pomenit vreodată pe acest pământ, tinerica respectivă a primit un YES, un OUI și un „DA, SĂ MOR IO” și astfel a câștigat Marele Premiu constând într-un balsam de rufe cu gust de fruct de baobab, o excursie de 4 ore la o terasă dezafectată din Centrul Vechi, un kiwi roșu, un mic dejun cu Floricica Dansatoarea, o pompă stereo de zvârlit scame pe pereți și un ceas de mână dotat cu lumini de avarii si semnalizare 4K, cu doi cuci, de fapt un cuc si-o cucă, fără telecomandă, cu 2 baterii de 12 V de la un camion Volvo dus la cimitirul de mașini prin programul „Rabla”. Următoarea emisiune va avea loc săptămâna viitoare. Mult succes tuturor concurenţilor! Bă, românii chiar au talent! Ăăăă, ăsta, patent, pardon!

IDOLUL ROMÂNILOR REVINE PE TEREN…

N-are nimic, Simonico, tu oricum ești în inimile noastre, tu ești campioana noastră, tu ești nr 1 în sufletele noastre! N-are nimic dacă ai stat pe bară atâta amar de vreme! Nu se pune! Tu ești nr 1 pentru noi! Tu ești româncuța noastră, am văzut cu toții ce ți-a făcut Murat Ortadogu, sau cum îl cheamă, am văzut ce ți-au făcut cei de la TAS… Ntz, ntz, ntz… Nu e bine deloc. Mai sunt oameni răi ca CTP-ul care te-a poreclit „Lela” fiindcă, zicea el, joci în doru lelii și de-atunci așa ți-a rămas numele, mai sunt grămezi de oameni răi care spun chiar și la televizor că nevinovăția ta n-a fost deloc demonstrată, fiindcă dacă era așa, „suspendarea” ar fi fost ștearsă cu totul. E ca la tribunal, zic ăștia răi, dacă în prima instanță iei 2 ani, iar la apel îți dă doar 6 luni, nu înseamnă că fapta nu există, nu înseamnă că ești nevinovat, ci doar ți s-a redus din pedeapsă din considerente obiective. Noi știm că Serena e de vină, că soția Ortadogului și-a băgat coada, că șefii planetei nu vor ca noi, o țară mică, să avem un asemenea sportiv de o valoare inestimabilă sus de tot în topuri. Știm asta. Și mai știm că dacă Simonica noastră nu era româncă, nu i-ar fi făcut nimeni nimic, chiar dacă-i găsea în sânge fenobenzoidazol cu funingine. Alea cu Armstrong sunt povești, probabil că avea și el vreo bunică din Urlați, de-asta l-au suspendat pe viață. La fel și toți ceilalți cu elemente interzise în sânge, mai mult ca sigur că se trăgeau dintr-o rădăcină românească cu străbunici la Filiași sau Băicoi. Cioculețul mic, băi, ăștia care spuneți că Simonica noastră, cea cu tricoul cu trei ardei iuți scos la vânzare, e vinovată de ceva. Chiar ea a spus că și-a demonstrat nevinovăția, deci e clar, trebuie s-o credem. Alea nouă luni le-a primit absolut de pomană, TAS nu mai gândește coerent când judecă un asemenea caz de 1000 de pagini dacă e Simonica noastră în sală. Of, of, of… În loc să decidă să fie pusă cu onoruri direct pe locul 3 în Top WTA, uite ce decizii golănești iau ei…Ne doare sufletul de ciudă și încheieturile de bătrânețe când vedem cum toată tribunălimea sportivă e contra idolului nostru, doar fiindcă e din România… Știm cu toții că Simonica joacă numai pentru noi, reprezintă România pe oriunde se duce și abia așteaptă să ne reprezinte țara la Jocurile Olimpice, de-asta noi o susținem necondiționat, de-asta am înființat de ani de zile niște grupuri de fani pe care așteptăm să le viziteze și ea, măcar o dată, o singură dată, doar ca să ne demonstreze și nouă, dacă mai era nevoie, tot ceea ce spune la TV despre noi, fanii ei dragi. Oameni răi sunt peste tot, cum pot unii să spună că ea joacă pentru bani? Noi, fanii ei, știm că tot ce face e numai în beneficiul României și pentru fanii ei dragi. Așa că, dragi iubitori de „halepeño”, chiar dacă nu știm noi limba asta cu cârlige peste litere și am auzit doar de ardei iute, să ne unim toate forțele, să respirăm adânc și să o susținem cu toată ființa noastră în greaua încercare ce i se așterne în față, adică primul meci pe pământ american după nenorocita asta de suspendare absolut ridicolă și impardonabilă… Toată planeta e convinsă că va câștiga acest turneu, de la casele de pariuri până la ultimul posesor de scobitori între dinți din Belciugatele… Dar nu e nicio nenorocire, noi deja știm că nu va trece de primul tur, indiferent cu cine ar pica și deja ne-am pregătit o întreagă listă de motive, scuze și vom zice ca de fiecare dată „Capul sus, Simonica noastră, meciul trece, tu rămâi!” O să fim atenți ca nu cumva racheta adversarei să fie cu 5 fire mai lungă pe lățime decât racheta Soiuz a idolului nostru drag, iar cotorul să nu fie cumva cu jumătate de cm mai lung (pe grosime), ca să-i iasă ăleia toate passing-shot-urile. Oricum, la fiecare meci noi vom înjura toate cotoarele si cotoarele cotoarelor tuturor rachetelor, din teren și din Cosmos… Ne vom uita cu zoom la TV și cu lupa pe laptop să vedem dacă nu cumva adversara ei calcă linia de fund din terenul ei cu piciorul din spate, piciorul din față fiind peste fileu, în terenul româncuței noastre, iar cu celălalt picior să nu bată cumva din palme. Să fim atenți și la arbitri, nu cumva în loc să dea 7 metri sau măcar schimb de servă, s-o lase pe adversară să servească tot ghemul. După minutul 90, deci în prelungiri, să fim extrem de atenți la adversară să nu comită henț iar arbitrul să lase avantaj… Dacă adversara face „pași”, arbitrul trebuie să dea 9 m, e clar! Să răcnim cu toții „neț” dacă adversara ține ambele mâini pe rachetă! Până și noi, fanii ei înfocați, știm regulile astea de bază… Să fim atenți să nu bată nici vântul, să nu cumva să fie terenul acoperit doar pe jumătatea adversarei și să nu care cumva să treacă vreo bâzdâganie de rândunică pe o rază de 2 km de terenul de joc. După înfrângerea din primul meci (singurul, de altfel), vom avea deja toate motivele să răcnim neostoiți, ceața, umărul, piciorul, glezna, arbitrul, soarele, vântul, ceata, ginta, tribul. Noi, toți fanii, vom urmări meciul cu sufletul la gură, cu inima la aceeași gură și ne vom rupe cu toții cărțile de alegător dacă vom mirosi că arbitrul de tușă o va sfătui în șoaptă să schimbe racheta cu o tigaie dry cooker. Oricum, clanța de la ușa biroului ne-a șoptit că Darren Cahill, australianul din Adelaide, după ce va vedea de aproape primul meci din USA, își va schimba numele in OLX și va termina definitiv cu tenisul dacă Simonica nu-l va lua antrenor și e clar că nu-l va lua, oricât ar urla „fanii”. Simo, ai Like-ul nostru pe facebook, Share pe Times New Roman și distribuiri prin toate cutiile poștale!

CEA MAI TARE „ROMGLEZĂ” A UNOR ROMÂNI IEȘIȚI PUȚIN „PE-AFARĂ”, ÎNTR-O ȚARĂ UNDE PREDOMINĂ LIMBA ENGLEZĂ
EXEMPLU GRĂITOR: ÎNCHIDE GHEITUL, MAMAIE, CĂ NE IES CICĂNII-N STRADĂ”
= ALTE EXEMPLE ÎNTÂLNITE APROAPE ZILNIC:
=
„Am cancelat ăpointmăntul.
Mi-am bucăit vacanța.
Un frend mi-a dat laic.
Vrem să ăplai la un morghigi.
Am fiduit bine copilul.
Să meciuim culorile pereților.
Mi-am luat telefon castămaizd.
Tanti asta chiar iz nais.
Mi-am pierdut iuzăraidiul.
Doamna advocată mi-a spus așa.
Dă-mi șort-codul de la card, pliz.
Biduiesc pe Ibei.
Fixuiesc un dulap.
A venit mărit bilu` la apă.
Am hucuit remorca.
Am dropuit, iar acum sunt în pauză.
Acum sunt imploi, nu mai sunt selfimploi.
Lucrez ca imploier.
Vorbim în lanci breic.
Am ăplaid pentru benefiț.
Vreau să ăplai la toate benefițurile posibile.
Fac leibăreală pe un șantier.
Am întrebat menegerul dacă pot să plec.
Am meil, vreau sa-l riduiesc acum, repede”.
Ai aidiul la tine?
=====
Doamne… dă-ne! Avem mare nevoie…

Consider că modul în care ne prezentăm în fața celorlalți contează enorm. Un profil cu un pietroi la poză și trei pisici răsturnate la copertă va produce o impresie privitorului, alta decât acolo unde vedem o fotografie reală, nephotoshopată. Evident, depinde și de privitor. Prima impresie contează, orice ar spune lumea. Apoi modul în care ne descriem. „Absolvent la Școala Veți” și „Șhef la buzunaru lu tata” nu dă bine ochiului unui privitor avizat. Într-un fel suntem considerați când postăm un spectacol André Rieu și altfel când postăm zece link-uri pe zi de pe youtube cu Hadrian de la Ciumăfaia și cu Ceocea de la Săcălaz, foaie verde stâlp, plutea o cizmă pe un deal, tra la la la la. Poveștile nu seamăna între ele, fiecare are propria poezie a vieții și propria carte a drumului său pe pământ, dacă 100 au eșuat nu înseamnă că voi eșua și eu. Pentru unii contează și felul în care scrii și nu mă refer la greșelile de tastare din viteză, deși le observ și pe-alea din prima. Sunt atent la detalii, defect profesional, n-am ce face. Dacă mi te-ai adresat cu „Ceai, Sami?” sau „Vin-o și tu!”, s-a terminat calimera înainte să înceapă. Dacă mă iei cu „uațap” și „vifi”, e clar, nu mai poți avea vreo pretenție de la mine în toți vecii unor veci de veci, aleluia, amin. Tonul folosit contează la fel de mult. În loc de „Ce întrebare prostească mai e și asta?”, dacă scriu frumos și elegant „Ce ai vrut să întrebi mai concret, mă tem că nu te-am înțeles exact?”, voi primi un răspuns la fel de frumos, cu detalii, poate chiar mult mai explicit și-mi voi face instant altă impresie. Primim exact ce oferim și mai ales „cum oferim”. Personal cunosc 3 cazuri de cupluri întemeiate pe facebook, un caz pe un site plătit, de dating cu multe sentimente din România și două cazuri din Second Life. Toți au mulți ani de căsnicie trainică în spinare. Nu toți mai au timp să socializeze prin baruri și nici la coadă la brânză nu mai e momentul propice să cunoști astăzi pe cineva. A apărut confortul. Pe vremuri se legau prietenii la coadă la Loto Prono sau în autobuzul 168. Din centru până în Drumul Taberei deja făceai schimb de numere de telefon, dacă erai ceva mai norocos, coborai la Favorit și intrai direct la cinematograf. Am trecut în alt secol, azi e o altă lume deschisă în fața noastră și avem altă bulă de comfort. Să ne folosim inteligent de internet și de tehnologia care a dat peste noi și să ne bucurăm că nu mai suntem nevoiți să așteptăm ca pe vremuri o săptămână un răspuns la o scrisoare, ce-i drept, parfumată și cu petale de flori în plic. Deși asta era ceva romantic cândva, secolul vitezei în care ne aflăm, vârsta noastră și timpul liber cu care nu stăm deloc bine nu ne lasă loc de așteptări îndelungate. Deschiderea spre tot ce e nou, folosirea a tot ce e util și eficient, se pare că sunt lucruri bune dacă le utilizăm corect și inteligent. Mai zic o dată, corect și inteligent. Părerea mea.

N-am cum să generalizez, evident, fiindcă am plăcerea să cunosc persoane care umblă prin Italia mai bine decât pe la ei pe-acasă și cu toate astea au umerii exact sub cap și capul pe ei. Pe ei, umerii. Cu toate astea, trebuie să decretez că diaspora italiană ne dă de multe ori lecții de viață. Astă vară, cele mai folosite cuvinte în Italia erau „oleacă” și „o țâră”. La o cârciumă din Palermo, prin 2018, o chelneriță m-a întrebat dacă mai vreau pe lângă berea fără alcool comandată, „oleacă di prosecco”. După un schimb de amabilități, am aflat că e de oleacă (pardon, de loc) din Pătârlagele, județul Buzău și că e în Milano de 4 luni. E superb Milano! Condiția e să-l vizitezi vorbind încet, ca să nu te abordeze diaspora, adică vreun nea Tomiță, fost cultivator de lucernă în Fierbinți sau vreo țața Aglaia din Falaștoaca. Milano e un oraș stilat ca Viena. Are o vigoare financiară ca Zurich sau Munchen și un lirism copleșitor, ca dealtfel tot ce înseamnă Italia. „Cina cea de taină” a lui Da Vinci e în Santa Maria delle Grazie, Pieta Rondanini, ultima sculptură a lui Michelangelo, făcută la 89 de ani, se găsește în Castelul Sforzesco. Mă întrebam ce ar face Da Vinci și Michelangelo dacă ar trăi azi. Cred că s-ar amuza, câteva ore pe zi, învățându-și ucenicii să decoreze vitrinele de pe Via Montenapoleone și Via della Spiga, ascultând italo-româna unora dintre trecători. La Milano, am privit cu aceeași satisfacție estetică vitrinele de pe Via della Spiga și micuța capodoperă La Madona Esterhazy, a lui Rafael, care fusese adusă doar pentru câteva zile la Palazzo Marino. Când ieși din Pallazo Marino, ai în față Scala, în stânga Galleria Vittorio Emanuele II și în dreapta pe nea Marinică, fost tractorist în Băicoi. Treci pe lângă el, traversezi pe sub cupola și pe lângă vitraliile Galleriei ca să ajungi în Piața Domului, unde din toate părțile auzi doar „alora”, „come si dice” și „cosa fai, Gică?”. La Colloseum auzi niște trăsnăi de înțepenești, gen „Ciao Vasile, come stai? Bene, Mitică, grazie! E tu?” Până mai ieri, toți italieniștii ăștia debordanți de lingvistică de acuarelă soseau în România doar în vizită, câteva zile pe an, unde la barul din capul uliței voiau pufuleți și nu mai știau cum să ceară în românește. Ei voiau puffulezzo, de se uita nea Cocârjă bodegaru`la ei ca la Venus din Millo. Cu niște ani în urmă, i-a speriat coroana coroanei coronavirusului și au dau năvală în patria lor dragă, s-au înțepat în vitraliile Domului și fuguța înapoi acasă, că li s-a suit virusache în rucsaci. Îmi amintesc și astăzi ce de lecții de occidentalism pufos și coronarian ne așterneau ei prin Centrul Vechi, pe tava din adâncul sufletului, astfel încât să devenim brusc miloși, zicând „vai, sărăcuții de ei!”, noi ăștia ai casei neieșiți „pe-afară” privindu-i exact cum ar privi șomârleaua un lighean cu mămăligă. Che bella! Nici virusurile nu mai sunt ce au fost! „Virusurile”, diasporenilor! Nu „virușii”, ăia sunt doar în calculatoare! Dar asta nu se învață nici în Mercato di Traiani, nici la Porta Portese. Nici măcar la Terme di Caracalla. Nici dacă-ți faci poză rezemat de Turnul din Pisa ca să-l îndrepți. Se strâmbă și el, săracul turn, se apleacă într-o parte de râs, la ce craioave, brașoave și bucureștoave aude pe lângă el. Poate doar la Caracalul nostru dunărean să înveți așa ceva. Alooo, io vorrei qualcosa da mangiare, frate! E voi? Si, anche noi, Sami, să mor io! Molto bene, păi andiamo in quel ristorante vicino, Ioane, că mor de foame!

Încă o chestiune care ar trebui spusă, analizată și taxată. Deși puțini ar înțelege, e bine să fie spuse și „amănuntele” de zi cu zi de prin abisurile nepătrunse ale internetului sau din viața de zi cu zi. A apărut maladia „ca și” care face furori din ce în ce mai mult. Acest „caşism” e imposibil de oprit și se propagă în limbă ca un incendiu prin pădurile din Zambia. Primarul Capitalei spune „ca şi măsuri”, realizatorii de emisiuni pe posturile publice de televiziune spun „ca şi nedumerire”, un cetăţean din aparatul de stat spune „ca şi guvern”. Pe stradă auzi zilnic „ca și mine”, „ca și valoare” sau „ca și vicepreședinte” Un primar de comună a declarat la radio că „locuitorii noştri nu s-au speriat de cutremur şi l-au luat ca şi atare”. Colosal! Nici nu știi ce să faci. Să râzi din politețe sau să plângi văzând cum realitatea îți dă zilnic cu lopata peste bot? Cașismul ăsta se răspândește rapid. Păi în cazul ăsta eu propun transformarea Mănăstirii Caşin în „Mănăstirea Ca şi”.

Și ne-amintim cu umor că a fost un timp în care mulți români s-au năpustit peste farmacii ca să cumpere „iod”, să ia seara înainte de culcare câte-o pastilă, că dacă vine bomba atomică să fie salvați, săracii neștiind nici măcar cum se numește pastila, de fapt. Această iodură de potasiu, precum și suplimentele alimentare cu iod, nu fac nici doi bani găuriți în patru locuri. Oamenii ăștia nu știu ce e izotopul de iod radioactiv, cum se duce în tiroidă, care este perioada de înjumătățire a izotopului de iod radioactiv (o săptămână) și nici nu știu că după o săptămână, iodul radioactiv s-a dezintegrat și nu mai este un pericol. Pastila de iod, care e o pastilă concentrată, specială, se ia în primele ore de după o posibilă contaminare cu radioactivitate, nu înainte! Dacă o iei de nebun înainte, îți îmbolnăvește grav tiroida și apoi o să ne mirăm de ce o să vedem gușați pe toate drumurile de la vârste fragede. Sunt tare curios dacă ăștia călare pe farmacii și vor „iod” sub limbă nu sunt cumva tot ăia care spuneau mai deunăzi „nu mă duc să mă vakckinezz, că-mi crește cap de crocodil”, „îmi cresc solzi fiindcă îmi bagă un cip în ser și de-a doua zi o să latru”, „rămân femeile sterile până la a șaptea generație”, „îmi crește un deget în plus și îmi rămâne o mână mai mică”, „îmi cresc unghii pe călcâie” și alte bazaconii de-astea. Cred că sunt aceiași care spuneau că bodyguardul de la Lidl care le scana temperatura corpului la intrare, le fura de fapt datele din buletin și le mânca după program, că 5G le fură și el datele, că frigiderul din casă îi spionează și la fel, le fură și el datele, cuptorul cu microunde îi filmează prin casă, iar scaunul de la WC le colectează banii de pe carduri și le duce bruma de economii pe canalul de scurgere. Adevărul este că pentru mai marii lumii, datele lui Ceocea din Falaștoaca și datele țaței Floarea din Găureii de Sus sunt extrem de importante. Mulți lideri ai lumii ar da bani grei să afle datele lui Ciofligă Cocârjău din Pișăuții de Vede, așa este. Deci iată-i pe români (repet, unii, nu toți) cum se duceau ei în goană după „iod” fără să-și pună cea mai mică întrebare despre pastila respectivă înainte de a o băga în gură! Eu cel puțin așa cred, că în gură o băgau susnumiții. Dacă de sub limbă de-acolo pilula le pozează mațele și transmite cuiva fotografii cu plămânii lor? Dacă în pastilă e băgată o bucată de fier-beton curbat și-un magnet ca să le distrugă lor zenul și yang-ul? La detalii de-astea nu s-au gândit. Yin oricum n-au, dar să le ciordească și yang-ul… dă-o reac de treabă! Cum să adormi, mă, cu pastila asta sub limbă și dimineața să te trezești fără rinichi, cu datele furate și cu pozele mațelor deja distribuite pe X sau pe „oațap”? Cum, măi, cum? Colosal!

🌹🌹🌹 La mulți ani, dragi exponate ale regnului sexos și frumos feminin! 🌹 Azi este ziua voastră, locală, internă, mondială, internațională, interstelară, intermediară, intergalactică, InterCity, InterRegio și Internazzionale Milano! 🌹 Ne gândim cu groază ce ne-am fi făcut noi, bărbații, fără voi, singuri pe această planetă. 🌹 Știm cu toții că fără voi, dragile noastre, soarele n-ar mai răsări, axul Terrei ar fi scâlciat și deformat, Luna ar apune cu spatele, iar poliția ne-ar da nouă, bărbaților, de 8 martie, la toate gurile de metrou, cadou câte-o trusă de scule, care evident că ne-ar fi inutile fără existența voastră lângă noi. 🌹 Viața noastră ar fi întoarsă cu josul în sus și cu susul tot în sus, fără voi, dragile noastre, n-am ști nici să ieșim din casă, am fi cu toții pătați de cafea pe izmene, ne-am frige cu ciorba aia făcută aiurea, pe dos și fără nimic în ea, ne-am curenta la singurul întrerupător din casă, am visa numai motoare cu 12 cilindri în V, iar viața noastră ar fi praștie cu anchoa mitchilli și muci cu kiwi, ne-am târî în patru labe, zdrențăroși, nemâncați și cu bărbile până la colțul străzii! 🌹 Așadar suntem recunoscători că ați intrat în viețile noastre și că ați încercat să puneți cât de cât ordine în trăirea noastră, în sertarele noastre, în mintea noastră și-n dulapul nostru din hol. 🌹 În sfârșit, camera noastră care înainte arăta ceva între atolul Mururoa și delta Mekong, acum cât de cât mai seamănă a ceva ce pare a fi parte a umanității zilei de azi. 🌹 În sfârșit, știm și noi să punem un pas după altul, apoi altul și iar pe primul și tot așa, ca să ne putem deplasa, aka târî oasele pe străzi. 🌹 Pentru toate astea, vă mulțumim și recunoaștem faptul că sunteți Il Capo del Tutti Frutti, Ornella Muti și Funafuti (capitala Tuvalu, repede v-ați gândit că e vreun parfum)! 🌹 La mulți ani alături de noi, vă scriem măcar azi, deși ar trebui să vă scriem textul ăsta de 24 de ori pe zi și de 12 ori pe noapte, mă rog, de 11 ori… 🌹🌹🌹

=
Mare distracție mare pentru unii, pentru alții marțea neagră, aoleu, văleu și văleleu! A "căzut" Facebook-ul unora și i-a băgat în panică pe românașii care nu știu să facă nimic cu viețile lor fără să afle de pe rețeaua asta cum să și le trăiască. Ei ziare nu citesc, fiindcă se murdăresc pe mâini, biblioteci nu au deoarece cărțile fac praf în casă, articole nu știu să citească fiindcă, nu-i așa, e secolul vitezei, n-au timp să parcurgă 34 de rânduri pe un ziar tipărit, așa că respectivii românași după ce s-au panicat, au început să se plictisească. Rău de tot. Și-l înjurau pe Zucky că le-a oprit robinetul, desi 99% din ei habar n-au să-i scrie numele corect. Unii și-au resetat conturile și parola până li s-a blocat contul, altora le-a crescut glicemia, văzând că nici Insta nu funcționează. Unii s-au speriat că au rămas singuri pe lume, iar alții deja îi înjurau pe ăia care le-au "hăcuit" prețioasele conturi. Unii au sărit pe Google să caute explicații, alții și-au închis rapid conturile din bancă să nu le hăcuiască cineva și leafa de pe card. Unii se vedeau deja cu rușii la ușă, iar ei căutând prin pământ niște termite și coropișnițe pentru masa de seară. Pandemie, Ucraina, Gaza, încălzire globală, topire de ghețari, sosirea reptilienilor la Vaslui, nimic nu depășește în intensitate lipsa Fb-ului 19 minute. Cred că mulți din generația TERRA (Trotinetă, Epilat, Role, Rucsăcel, Apică) de care am tot scris de ani de zile, au intrat în depresie văzând că universul lor virtual se destramă și se dărâmă atât de rapid, iar ei nu mai sunt populari în singura lor lume, cea virtuală. Mulți adulți au descoperit că au copii în casă și vecini stânga-dreapta. Delirium tremens, nu alta! Dacă Zucky pune lacăt, omenirea va pleca în cârduri, printre stele, e clar! Durere mare! Doar că nenea nu va pune niciun lacăt ci va dori în curând câțiva bănuți pt accesul la rețeaua lui, cum trebuia de fapt să facă încă de la început. Când le-a "pornit" din nou Facebook, românașii fără cărți s-au întors pe site-uri, i-am văzut cum se înjurau, se bălăcăreau, se bucurau și vorbeau numai despre pățania lor, întrebându-se unii pe alții cum au petrecut fără rețeaua asta și dacă și lor le-a "căzut". Nu știau de unde să cadă, dar știau sigur că "a căzut". E greu să spui "nu mai funcționează", mai bine spui "nu mai merge" sau "cade". S-au comportat exact ca atunci când iți suni cunoștințele și neamurile din alt oraș, când afli că acolo a fost un cutremur devastator. Auzi hal de întrebare, "cum ai petrecut"? De parcă tocmai te-ai întors din Vanuatu și Nauru, după o expediție de 3 săptămâni. Întrebări gen "Și cum a fost?" erau vizibile pe zeci de conturi. Per total a fost minunat să-i urmărești de la distanță, să le citești aberațiile zâmbind și să-i vezi cât de vocali deveniseră! Dumnezeu le adusese înapoi ceva ce le-a fost luat cu japca și fără de care ei nu pot și nu știu să trăiască: Facebook! Să vedeți ce va fi dacă va "cădea" internetul șase luni! Trei sferturi din oamenii sub 50 de ani vor muri, cred. Cel mai rău îmi pare de copiii sub zece ani. Ei nu știu să zică "frumos, urât, e bine, e rău." Mititeii ridică săracii degetul mare și spun “like” sau îl lasă în jos și urlă “dislike”. Atât. Că atât au învățat de la mami și tati. Jalnic... Toată ziua a sunat telefonul meu de România mai ceva ca la Pentagon. Nimeni nu mă întreba prin ce zonă sunt, unde să ne vedem, astea erau deja stabilite. Toți întrebau dacă am Facebook, Messenger și Insta. Am, logic, le-am spus. Le-am instalat acum `jde ani în urmă. "Nu, Sami, știm că ai, dar merge"? Merge, dragilor, fuge, trece pe lângă mine în viteză fără să semnalizeze. Am "vipien". "Aaaaaaaaaaaaa!" era stupoarea generală. "Ce-i aia?" O de-aia într-aia, dar fără de-ailaltă, le-am răspuns, n-am fost pregătit de către viață să explic cuiva cum se înnoadă un VPN cu Lord Tor Yazakki pe telefon ca să nu-ți mai "cadă" rețelele. Astea se fură, nu se învață. Per total, o zi interesantă pentru mulți, despre care vor avea ce bârfi românașii fără cărți multă vreme...

S-a stabilit, istoric, faptul că noi românii suntem șmecheri. Iar asta ne convine de minune. Strălucim aici, la porțile Balcanilor, de minimum 2.000 de ani. Creaționiștii cred că de vreo 10.000 de ani, darwiniștii zic că de milioane de ani. Și unii și alții ajung însă la un numitor comun atunci când vine vorba despre strălucire. Noi, românii, suntem steaua după a cărei rază s-au ghidat magii sau soarele care, când s-a supărat pe dinozauri, i-a lăsat să înghețe bocnă. Fără noi românii, omenirea nu și-ar avea rostul, nu și-ar găsi calea, n-ar ști, practic, pe unde să o apuce. Suntem cei mai cei dintre cei mai cei. Suntem darul făcut de zei sau de Big Bang planetei. Și mai important e faptul că suntem șmecheri individual. Să te ferească Ăla De Mai Sus De No(r)i să-i arăți unui român greșelile pe care le face, sau că e agramat, să-i arăți o poză cu sor-sa și cu tine în piscină, să-i reproșezi că ai văzut-o pe fie-sa azi noapte beată muci pe Magheru sau să râzi de el în public că i-a crescut burta ca unui pitecantrop în călduri. Gata, s-a terminat Universul și s-a sfârșit planeta. Reacționează instantaneu și se răzbună crâncen pe tine, cât mai drastic cu putință, mai concret te scoate din lista de prieteni de pe Facebook. Ai, să mori tu! Jură-te că ești atât de sigur că te-ai răzbunat corespunzător! Națiune firavă ce ești! Suntem o nație care a răposat de tânără. Păcat că era născută din spuma mării, din părinți greu identificabili. Dacă ar fi avut niște părinți responsabili, poate că ar fi învățat-o să se ocupe mai mult de problemele ei decât de cele ale altora, poate ar fi învățat-o să aloce mai mult timp educației și mai puțin timp facebook-ului. Dacă ne-am aduna unul lângă altul, dacă ne-am uni șmecheriile, poate am reuși să punem de-o nouă națiune. Dar de ce am face-o? Acum, că avem aproape cel mai rapid internet din lume, nu mai avem nevoie de țeluri comune. Cu toate astea, e greu de înțeles vreodată la ce îți faci cont de Instagram dacă postezi pe el o dată la trei săptămâni. De ce ai mai pierdut din timpul tău prețios să-ți faci cont de feisbucăreală dacă scrii două emoticoane la două zile, dai un like pe săptămână unei poze în care șase sute de doamne trecute bine de suta de ani merg târâș pe coate și genunchi de la Agigea până în sufrageria lui Boca, îți pui steagul Franței peste moaca ta de la profil dar habar n-ai când se serbează ziua națională a țării tale din care ai zămislit dintr-o eroare de beție sau dintr-un Durex cu aroma de broccoli spart exact in vârf. Știm cu toții să urlăm că ne fură arbitrii, ne cotropesc reptilienii și ne dezmembrăm pe podea în mii de piese și bucăți când vedem ca fostul coleg de liceu și-a luat încă o mașina nouă de șaij` de mii de euroi iar noi, ceilalți, am rămas la stadiul de bicicliști sau mai rău, pietoni. Știm să urâm și să fim invidioși. Vedem peste tot în jurul nostru numai dușmani și ne tăvălim ca în chinurile de după trei morfine când vedem altă națiune care prosperă în timp ce a noastră e cu trei picioare din patru deasupra Cascadei Niagara. Nimic nu ar trebui să ne mai sufoce individualitățile, să ne uniformizeze, să ne îmbrace în uniformă. Suntem o națiune independenta și avem drepturi. Asta știm! Suntem cetățeni europeni și avem drepturi! Și ne permitem să-i scoatem din lista de prieteni pe X și pe Y, băgându-ne adânc toate drepturile direct în rect, ce BMW-urile noastre? Chiar dacă după patru zile cerșim la ușa conturilor lor să ne bage la loc în listă. Ni se pare logic și normal să mușcăm mâna celui care ne-a dat trei cozonaci cu nucă și stafide din cauza că nu a avut atâta bun simț să ne dea măcar patru, dacă nu cinci. Cozonaci, evident. Asta fiindcă națiunea noastră are apetituri astrale, ilogice și necircumstanțiale. Stăm crăcănați și gândim la fel de rășchirat. Așteptăm ziua în care să ne ridicăm ajutorul de șomaj dar avem coada ridicată în sus până la Neptun. Planeta, nu stațiunea. Suntem, de fapt, fiecare dintre noi, o mică națiune, fără frontiere. Doar țeava de internet e limita, iar țeava asta, slavă Marelui Arhitect, n-are limite si nu face concesii. Doar plânge, schiaună, stă la pândă și așteaptă momentul prielnic să provoace o zdrăngăneală de clopoțel. Bing-bang. Chiar dacă decât să aștepte miorlăitul unui clopoțel, mai bine ar aștepta de la un creator necunoscut să i se ofere lumină. Lumină din lumină. Ne vedem, la lumină, unde altundeva, pe facebook... Nici curcubeul nu mai e ce-a fost... Hai, să auzim numai de mine! Pardon, de bine!

 Facem parte dintr-o lume în care sexul este gratuit și dragostea se plătește, în care pierderea unui telefon este mai gravă decât pierderea moralității, unde pasta de pix e mai scumpă decât pixul cu pastă cu tot, unde strugurii sunt mai scumpi decât vinul făcut din aceiași struguri, unde copiii sunt educați să fie nesimțiți, unde cei care iubesc sincer sunt considerați fraieri, unde este la modă să te îmbeți și să te droghezi pentru că dacă nu faci asta ești considerat demodat, unde bărbații își înșeală soțiile cu alți bărbați, unde fetelor le este mai frică să nu rămână însărcinate decât să nu se îmbolnăvească de SIDA, unde livrarea de pizza este mai rapidă decât o ambulanță, unde hainele decid valoarea unei persoane, banii sunt mai importanți decât prietenii sau familia și unde tot ce e anormal e considerat normal. O lume unde nu mai există valori. Multora le vine să sară de pe pământul ăsta dar n-au unde, altora le vine să iasă din lumea asta dar n-au încotro s-o apuce. O a treia categorie se adaptează la situația existentă și nu bagă în seamă nimic. Ei sunt cei mai câștigați. Peste toate astea, Barna (1,92m), face accident cu trotineta pe trecerea de pietoni. Planeta suspină, dar încă ne mai cară în spinare. Când s-o scutura odată, nu va mai avea cine să tragă concluzii. 

Asta e vorba mea de când lumea. Cu un oareșce amendament. "Fă-o tu să fie așa, nu aștepta la alții. În nădejdea altora... viața ta se dezbeautifulizează!". Citat din Sun Talăturide Tzu, asta apropos de gogoși aduse cu pluta pe Orinoco.

Viața de zi cu zi a unui bucureștean este un amalgam fascinant de ritm rapid și momente de respirație adâncă, relaxantă. O zi obișnuită începe diferit pentru diferitele tipuri de bucureșteni. Să-i luăm pe rând. Pentru lumea obișnuită, ziua începe obligatoriu cu o cafea tare, în timp ce navighează prin știrile dimineții și prin traficul aglomerat al orașului. Pentru alții, rutina zilnică include o călătorie cu metroul sau autobuzul către locul de muncă, însoțită de lectura în căști a podcasturilor preferate pentru a umple timpul de călătorie. O altă categorie o reprezintă corporatiștii. Îi recunoști de la distanță, obligatoriu bărboși ca Noe, cu pantaloni de stofă strânși pe corp, un sacou prins cu un nasture, iar în spinare un rucsac cât toate zilele din care iese un cablu alb și gâtul unui bidon cu apă. Deși a apărut casca wireless, corporatistul preferă căscuțele alea vechi, albe, cu cablu întotdeauna alb, care iese printr-un orificiu direct din rucsac, să dea impresia că acolo are power bank, păi nu?. De gustibus. Astfel echipat, se îndreaptă și el spre un colț de stradă unde să vâneze vreo trotinetă răsturnată, s-o ia la o plimbare. Dacă îi iei app-ul QR din telefon, l-ai omorât, pleacă pe jos din Metalurgiei până la Aurel Vlaicu. Odată ajuns la birou, aruncă rucsacul și stă întreaga zi cu sacoul ponosit. Nu-i pasă. N-are ce coleg să râdă de el fiindcă toți sunt la fel. Îmbrăcați la fel, cu ismenele cu vedere la gleznă, cu mărarul pe mâini  afișat pe display ca la muzeu. La fel de obligatoriu desculț în niște pantofi negri, lucioși, în care poți să le mai bagi la vârfuri un pumn de hârtie igienică, doar ca să stea piciorul fix. Evident, de unde se termină pantofii și până unde încep pantalonii e un land arat, nivelat, într-un cuvânt epilat. "Generația TERRA (Trotinetă, Epilat, Role, Rucsăcel, Apică)", așa-i numesc eu. Mândria costă, fiindcă nu trebuie să-i zboare așa amar de pantofi din picioare de pe trotinetă, de pe role sau când "se dă cu scândura / placa". Probabil s-au inspirat toți de la Boc care după cum se vede în imagine, cară în cârcă peste sacou o baretai geanta cât o zi de post în care ar încăpea lejer un sfert de măcelărie, o covrigărie și două farmacii. Deci e gata și cu Ardealul, a trecut și el la next level. Am mai povestit faza asta, pe la 10 ani am cerut trotineta unui vecin mai mic decât mine și am apucat să pun un picior pe ea. Atât am apucat, nu să și plec. De nicăieri a venit un "Dă-te jos, de pe trotineta copilului, tu ești ditamai măgarul, nu mai ești de trotinetă!" A fost ultima mea relație de amiciție cu vreo trotinetă. În secolul trecut, dacă erai văzut pe trotinetă și aveai mai mult de 10-12 ani, erai considerat cealapa. În 2024, e acceptat orice, suntem permisivi la orice. Obligatoriu ai pe încheietura mâinii și un teanc de curelușe și șireturi din piele, de toate lățimile, culorile și grosimile. Reprezintă ceva? Nimeni n-a știut vreodată, dar dacă ăsta e trendul, trebuie să aibă toți. Înțeleg să ai așa ceva adus din Thailanda sau Philippines, amintiri din Azore, Tuvalu sau din excursia în Tanganyka. Dar să-ți iei 65 de șireturi banale din Obor să te afișezi cu toate grămadă pe sub mâneca sacoului, asta deja ține de un cod al bunelor maniere și de bunul simț. După o zi plină de energie și productivitate, cu întâlniri, proiecte și termene limită care guvernează ziua de lucru a corporatistului, după orele de muncă, mulți dintre ei aleg să își petreacă timpul în oraș, într-unul dintre restaurantele sale variate, fie într-un parc pentru a se relaxa și a socializa cu prietenii. Pe lângă agitația urbană, bucureștenii găsesc și timp pentru pasiunile lor personale. Unii se îndreaptă spre săli de sport sau parcuri pentru a face exerciții fizice, alții se dedică artei sau culturii, explorând muzee, galerii de artă sau participând la evenimente culturale și concerte. În ciuda aglomerației și a agitației, viața de zi cu zi a unui bucureștean este adesea marcată de momente de calm și contemplare. O plimbare pe malul lacului Herăstrău sau o escapadă în Parcul Cișmigiu poate oferi o pauză binevenită de la tumultul orașului. Pe parcursul serii, străzile Bucureștiului se umplu din nou de viață, oamenii se îndreaptă către restaurante, baruri sau cluburi pentru a se bucura de viața de noapte a orașului. Fie că este vorba despre petreceri în cluburi de noapte vibrante sau despre întâlniri liniștite cu prietenii în barurile cochete din centrul vechi, viața de noapte din București oferă o varietate infinită de opțiuni pentru distracție și socializare. Ca o concluzie, viața de zi cu zi a unui bucureștean este un echilibru între carieră, pasiuni personale și bucurii simple, într-un oraș mereu vibrant și dinamic.

Este ca o pictură proaspătă, în care natura își reînvie culorile, iar păsările își împletesc cântecul într-o operă de bucurie. Este ca un dans al florilor pe câmpuri, în care petalele lor colorate se înclină în ritmul blând al vântului, ca o adiere tandră de săruturi pe obrazele naturii. Când apare ea, pământul devine ca un covor de verdeață, mugurii se trezesc la viață, ca niște promisiuni pline de speranță și regenerare. Este ca o poezie a renăscutului, iar fiecare răsărit de soare picură stropi de aur peste firul de iarbă, ca un sărut al luminii pe fruntea pământului adormit. Cerul este ca o pânză imensă, pe care norii își pictează visurile albe și zglobii, iar soarele strălucește ca un far ce îndrumă călătorii prin labirintul vieții. Este ca o simfonie a luminii și a culorilor, în care albastrul cerului se îmbină armonios cu verdele crud al frunzelor și cu sclipirea cristalină a pâraielor. Natura devine ca o grădină fermecată, în care fiecare floare este ca o poveste ce abia așteaptă să fie spusă, iar fiecare frunză se simte ca o pagină dintr-un roman nescris. Este ca un tablou în mișcare, în care lumina și umbra dansează într-o armonie sublimă, iar parfumul florilor umple aerul ca o melodie îmbietoare, ca o promisiune a vieții, în care visele se trezesc la realitate iar speranțele înfloresc în inimi. Este ca o comoară ascunsă, pe care natura o dezvăluie cu fiecare rază de soare, iar viața pulsează din nou în fiecare colțișor al lumii. Este ca o fântână a tinereții, din care izvorăște viața în toate direcțiile, revigorând totul în jurul ei, ca un dans al luminii, în care soarele își întinde brațele sale calde peste tot, topind gheața și aducând viață. Deasemenea este precum o melodie ce răzbate din inimile naturii, umplând aerul cu acorduri proaspete și înălțătoare. Exact ca un pictor iscusit, își colorează peisajul cu nuanțe noi, transformând totul într-un tablou vibrant, ca o poveste care prinde viață, în care mugurii sunt personajele ce încep să-și dezvăluie frumusețea și să-și îndeplinească destinul. Aceeași simfonie a parfumurilor, în care florile devin instrumente ce emană arome subtile și îmbietoare, ca un răsărit de speranță care aduce lumina în locurile întunecate ale sufletelor noastre, umplându-le cu căldura și optimismul ei. Este ca o călătorie magică, în care fiecare pas dezvăluie un peisaj nou și minunat, iar fiecare respirație este ca o îmbrățișare a naturii. Un poem înmiresmat, în care cuvintele sunt înlocuite de petale și versurile sunt scrise cu lumină și culoare, ca un izvor cristalin care curge lin prin peisaj, aducând viață și vitalitate peste tot pe unde trece. O sărutare peste fruntea adormită a iernii, trezind-o la viață cu tandrețe și căldură, ca un dans al ploilor ușoare, care sărută pământul și îl înviorează, pregătindu-l pentru sămânță și creștere. Precum o broderie fină, își împletește culorile și texturile într-un tablou de neuitat, punându-și amprenta delicată pe totul în jurul ei. Ca un zâmbet pe buzele naturii, în care razele soarelui se reflectă în fiecare floare și în fiecare zâmbet, ca o vrajă a renăscutului, aduce cu sine magia regenerării și a începuturilor noi, transformând totul într-o aventură plină de speranță. Este ca o inimă deschisă, în care natura își revelează frumusețea și își împarte bogățiile cu toți cei care o privesc cu ochi de admirație, ca o poveste ce se desfășoară pe scenă, în care mugurii și florile sunt personajele principale ce își spun povestea prin mișcare și culoare, ca un balsam pentru suflet care vindecă rănile iernii și aduce speranța și bucuria în inimile înghețate de frig. Acest fluviu de lumină, care străbate întunericul iernii și înflorește peisajul cu luminozitatea sa radiată este ca un vânt blând, care adie cu tandrețe peste toate, purtând în el mirosul dulce al începuturilor și al posibilităților nelimitate. Cum să n-o iubim, când este ca o promisiune înmiresmată, în care aerul devine un parfum subtil al speranței și al posibilităților nesfârșite, când este ca un clopot de veghe care sună chemarea naturii la viață, anunțând venirea ei cu voci înălțătoare și melodii pline de bucurie? Un ecou al iubirii, în care fiecare floare înflorește ca o declarație a dragostei veșnice a naturii față de viață, precum o oglindă a sufletului, în care fiecare frunză și fiecare floare reflectă lumina și frumusețea interioară a pământului. Cum să n-o iubim când este o poveste fermecată care aduce cu ea magia răsăritului și a apusului, transformând fiecare moment într-o aventură minunată și plină de farmec? Este ca un dans al copacilor, în care ramurile lor se înalță spre cer, ca niște brațe deschise ce îmbrățișează lumina și căldura soarelui, ca o călătorie către sine, în care fiecare pas pe pământul înflorit este un pas către propria noastră regenerare și înviere. Este ca un act muzical al naturii, aduce cu ea acorduri melodioase de vânt, păsări cântătoare și murmure cristaline ale pâraielor, umplând totul cu armonie și frumusețe. Un poem al frumosului, în care fiecare cuvânt este o floare înflorită și fiecare linie este o rază de soare ce îmbrățișează inima. Fiind ca o nuntă a naturii, în care cerul se căsătorește cu pământul, sunt sigur că soarele este mirele ce își strălucește dragostea asupra întregii lumi. Ne este dragă primăvara, de ea este vorba în propozițiile de mai sus și de-asta o iubim. De-asta îi cântăm osanale în fiecare an…

S-a întors Terra cu clapacioacele în sus, maică! Așa freezing rain și așa cifre pe termometre nu văzurăm cam de multișor. Zilele astea fură -22 de grade, frate! Fură și tornade și furtuni! Deci ca să nu ne bulim tendoanele și meniscurile pe ghețuș, sau să ne rupem noada sau vreo gleznă pe vreo uliță, șezurăm mai mult în odaie, în „aia curată de la drum”, cum se spunea odat`, așa cum face orice țăran iarna, la gura caloriferului și la mila televizorului. Așteptăm să mai crească bitcoinu` ca să vindem, ca s-avem și noi de-o țuică mică, pe calorifer putem s-o fierbem, piper avem, așa că nu mai avem în oase frica aia că azi vor fi grade cu minus, nu-i problemă, țuica noastră are multe grade cu plus, deci se compensează și-o să simțim doar zero grade, iar de zero ăsta nu ne e frică, suntem băieți mari, ce naiba! Nu mai joacă Lela (copyright CTP) ca-n anii de demult, ca să punem și noi 3 lei la un pariu și să câștigăm și noi 4 lei, acolo, de-o ciorbă, c-așa e-n tenis. Asta e, stăm și fără tenisul ăsta, nu-i mare bai. S-a întors, cum spuneam, Terra cu clapacioacele în sus, OK, da` iaca, mă, că unii ne punem de-a curmezișul, nu luăm nimic negativ în seamă și tot noi suntem mai ai naibii, sau ai cui om fi, naiba știe. Sau nu știe. Să fiți iubiți cum se cuvine!

Imediat după 1 decembrie, adică pe 2, s-a eliminat din trupurile noastre ca o piatră din rinichi patriotismul ăla de-ntâi decembrie. Ne-a trecut instant cu zeamă de varză. După ce am postat harta și steagul României de zeci de ori prin toate ungherele internetului, a doua zi am uitat tot și ne-am reîntors la gif-urile și omuleții noștri care ne râd în nas sau ne iau în brațe. Se apropie 24 ianuarie, așa că vom fi din nou patrioți și vom arăta asta tuturor celor care ne vizitează paginile, să afle planeta cum ne-am unit noi din nou. Deja s-a aflat și-n Tuvalu și-n Madeira cât de răsfirați am fost noi și cât de uniți suntem acum. De fapt, nu știm cu cine ne-am unit, nu știm amănunte despre unire, habar n-avem ce s-a întâmplat în seara premergătoare unirii, dar dacă am găsit meme-uri și poze colorate cu ea, cu unirea, de ce să nu le postăm și noi? E mai simplu așa decât să scriem câteva cuvinte utile generației TERRA și celor ce vor veni după ei. Dar ei să se descurce! Și noi ne-am descurcat, nu? Dacă în 1859 ar fi existat Twitter, am fi rămas neuniți și împrăștiați. Așa cum în fiecare an de Crăciun ne amintim brusc că trebuie „să fim mai buni”, de „Unire” anunțăm pe toată lumea că trebuie să fim uniți. Oricum de a doua zi uităm cine ne-a unit, când și cu cine. Și evident, ne întoarcem la fluturași, pisici și căței, la omuleții noștri mișcători fără de care existența noastră „internautică” ar fi o sahară uscată. Ne vom reaminti din nou la cealaltă unire, fiindcă, ce să vezi, cică sunt două uniri, una mai mică și una mai mare. Una intermediară ne-ar trebui, o unire a celor doi neuroni pe care îi avem, pentru a-i face să fie funcționali. Doi neuroni divorțați nu valorează nici cât un gif cu un cocoș care latră, nici măcar cât un live de o oră al personajului fost Țuțurigă, acum Lazarus. Să fim uniți, în cuget și-n simțiri, zic!

Suntem români adevărați! Ținem țuica primită de la socrii din Ardeal în bidoane de Fanta închise cu capace roșii pe care scrie Coca Cola. Avem în cămară întotdeauna o pungă de plastic plină cu alte zeci de pungi de plastic. În găletușa în care a fost iaurt transportăm ciorba de perișoare. În caserola în care a fost înghețată ținem salată boeuf, varză călită, salată de vinete, humus, fasole bătută sau sarmale. În cutia metalică în care au fost cândva bomboane de ciocolată ținem nasturi, ace, ață și degetare. Ținem dulapul plin cu haine vechi de ani de zile fiindcă nu ne vine să ne debarasăm de ele. Strângem ziare fiindcă „nu se știe când ne vor fi de folos”. Suntem români strângători, avem pungi albe pentru zile gri-închis.

😂😂😂 Măi copii, măi! Doar a nins, atât! 😂😂😂
=
Abia a căzut un strat de omăt peste pământul reavăn și deja s-a declanșat isteria unora! Mă uit la unii mai tinerei și le văd spaima și nefericirea în ochi și-n texte, aoleu și aoleu, ce ne facem acum și de-astea apocaliptice. Aoleu că n-am cum scoate mașina din parcare, dublu aoleu că n-am lopată și triplu aoleu că e frig în tramvai sau metrou. Măi copii, măi! Doar a nins, atât! Noi, ăștia născuți în celălalt secol, care de-abia așteptam iarna ca să patine, ca să ghețuș, ca să derdeluș, ca să schiuri pe Valea Prahovei și ca să om de zăpadă, parcă am fi rămas la fel și astăzi. Și iar zic: unii mult mai tinerei se impacientează de mama focului, că văleu înfofoleală, văleleu mănuși la pachet cu fular și cel mai văleleu, că bocanci, pe care dealtfel îi poartă vara cu mândrie. Ne amintim cum copii fiind, de-abia reușeau ai noștri să ne bage seara în case din nămeții de afară, fiindcă se întuneca. Eram fleașcă din cap până-n tălpi și am fi ieșit din nou dacă nu ne-ar fi arătat, discret, furtunul mașinii de spălat. S-a dus romantismul acestui anotimp și s-a disipat spre zero sentimentul acela pur de iarnă albă pe care-l înfășuram frumos în versuri tematice și-n tablouri frumos desenate, colorate și chiar pictate. Măi copii, măi! Doar a nins, atât! Belea năpraznică, nu mai pot folosi tinereii trotineta, acea amibă cu două roți, cu cod QR, cu led roșu pe spinare și care știe să se târască numai pe contrasens, iar Uber-ul costă și tre` să stai în zăpadă să-l aștepți. Mare necaz! Aoleu și aoleu! Canci o bulgăreală cu zăpadă, de două ori canci să facă și ei un om de zăpadă, iar de o tăvăleală prin zăpadă… triplu canci, nici nu se poate pune problema, ar sta pe urmă zile întregi la coadă la farmacii după ceaiuri și pilule, sau la spitale ca să le dea vreo asistentă cu albastru peste roșul din gâtlej. Măi copii, măi! Doar a nins, atât! Ce vibrație când vezi omătul, ce tresărire la primii fulgi de nea, nu, nene, deja e dezastru interstelar! Nu se mai învârte planeta, cade-n genunchi bursa de la Tokyo, nu mai migrează păsările călătoare, urșii polari s-au despicat în felii, apar de-alde „ce mă fac, n-am nimic de crăpelniță”, „aoleu o să ajung de foame un ditamai scheletul după iarna asta” și „o să ajung să dorm într-o cutie de televizor în parcul Obor, printre tablele și cuiele ălora din talcioc”. N-ai cum să povestești celor născuți odată cu mozzarella adevăratele povești de iarnă din trecut, s-ar uita la tine ca bufnița la ciulama. Măi copii, măi! Doar a nins, atât!

VĂ INVITĂM ÎNTR-UN GRUP LIBER PENTRU NOSTALGICII COPILĂRIEI ȘI ADOLESCENȚEI, CARE AR DORI SĂ RETRĂIASCĂ ACELE VREMURI, CU BUNE ȘI CU RELE! FĂRĂ POLITICĂ ȘI RĂZBOAIE, FĂRĂ INJURII, EXPRESII SAU CUVINTE JIGNITOARE DE MAHALA, FĂRĂ DENIGRĂRI ȘI COMPARAȚII CU ZILELE NOASTRE, FĂRĂ ALTCEVA ÎN AFARĂ DE NOSTALGII DE-ALE COPILĂRIEI, ADOLESCENȚEI ȘI TINEREȚII NOASTRE! SĂ NE AMINTIM DOAR DE PARTEA FRUMOASĂ A LUCRURILOR DIN TIMPUL COPILĂRIEI ȘI ADOLESCENȚEI NOASTRE! DISTRACȚIE PLĂCUTĂ!
https://www.facebook.com/groups/293686469270672

PESTE 82.000 DE VIZITATORI PE www.samuelciocan.com MULȚUMESC, DRAGI CITITORI! VĂ MAI AȘTEPT! PROMIT SĂ ADAUG MEREU ARTICOLE ȘI VIDEOCLIPURI NOI SHARE, SĂ AFLE CÂT MAI MULTĂ LUME!

Sfârșit de an în club. 2 video și peste 65 de fotografii.
https://www.patreon.com/posts/un-club-diplomat-94524602?fbclid=IwAR1hXr-lA3Z7CA3j2DWkZBBotrws-NDwlUv4nGrMQCy2MfAF3TjvE7F0txA

BRONNER`S CHRISTMAS WONDERLAND, FRANKENMUTH, MICHIGAN, U.S.A. CEL MAI MARE MAGAZIN DE CRĂCIUN DIN LUME 234 DE FOTOGRAFII CUM N-AȚI MAI VĂZUT!
https://www.patreon.com/posts/bronner-s-94457910?fbclid=IwAR3yGPldHJjaRcT6U6NW-zNKD7XYeiAEXOAY837b1Xk-Vz2A0HDej7N3lr0

În spiritul sărbătorilor de Crăciun – Noi doi la Frankenmuth. Șase video și peste 85 de fotografii. https://www.patreon.com/posts/frankenmuth-mi-94510240?fbclid=IwAR01Eh5EhBIAzF6e1AFjhXI8AjNk9DD7nPc_41tOOnUZ6LhQcUCtBVCVvOE

A sosit și decizia mult așteptată care în loc să liniștească apele, mai rău le-a învolburat. Să reamintim „fanilor” doamnei dovedite contaminate că i-am anunțat încă de prin luna mai aici: https://samcezar.wordpress.com/2023/05/21/s1mon1ca-noastra/ despre distinsul lor idol și despre ce se va întâmpla în viitor. Ei, nu și nu, că Serena the Queen e invidioasă pe ea (da, am auzit-o și pe asta!), că oculta mondială vrea s-o sfâșie fiindcă e româncă, că trebuia să intervină guvernul României la ITIA să n-o pedepsească, că „șefii la lume” (copyright Dana Budeanu) au hotărât s-o taxeze fiindcă i-a deranjat cu ceva, că asta pățim fiindcă suntem o țară din est (deși tot clasamentul WTA e dominat de rusoaice, poloneze, belaruse, kazahe, cehoaice, slovace, practic jumătate din WTA fiind din Est, tenisul în general fiind un fel de Țările Slave vs Restul Lumii), că nevasta lui Mouratoglou și-a băgat coada (probabil tot din invidie și gelozie!), bazaconii de-astea. Mai rămânea să se scrie că s-a primit ordin de pe Jupiter să fie scoasă din clasamentul WTA dacă vrem să nu ne răstoarne Terra cu picioarele în sus. Unul măcar n-ar lua în calcul o decizie a unei instanțe. Te duci la orice școală și vei auzi orice părinte de copil prins drogat spunând „copilul meu nu ia droguri”. Te duci la orice politician arestat și vei auzi „e făcătură politică, eu n-am făcut nimic”. Exact așa te duci la orice „fan” și-ți va spune că „idolul” n-a greșit cu nimic și că forul sportiv a tergiversat decizia nepermis de mult, iar decizia e greșită. Șarapova a recunoscut și a scăpat ieftin. Mutu n-a trișat în sport, el s-a drogat pentru distracția lui personală. N-a negat nimic, și-a ispășit ieftin pedeapsa și e bine-mersi reabilitat. Dar când unii se iau la trântă cu laboratoarele internaționale, asta sună a altceva. Bref: Azi am vrut să verific ce a spus Banciu în câteva rânduri, anume că la Libertatea nu poți să comentezi ceva potrivnic liniei editoriale a ziarului fiindcă mesajul va fi șters imediat. Deși sunt conștient că el nu vorbește din cărți și din stele, am vrut totuși să văd cu ochii mei. Am comentat la un articol care ne anunța cum că „Simona e România”. Am depus un comentariu decent, elegant, doar cu o abordare diferită față de ideea din articol. Pe ceas, 40 de secunde a stat comentariul meu acolo. A zburat în văzduh. Alea jacta est! Deci, dragi „fani”, voi nici cu decizia instanței pe masă nu pricepeți că idolul vostru și-a încheiat cariera sportivă. Dragilor, să vă mai învăț ceva: decizia forului este definitivă, aici nu e ca la tribunalele celelalte unde există primă instanță, apel, ICCJ, Curte Supremă, apoi CEDO. În sport, decizia definitivă s-a dat. Că Halep mai are o altă cale extraordinară de atac la un alt Tribunal Superior din Lausanne, asta e altceva, dar n-o mai lălăiți că decizia nu e definitivă. Oricum, cu siguranță nu vă va conveni ce va decide TAS în vara anului viitor, garantat! Ce se va decide acolo va fi chiar definitiv, chiar și în accepțiunea fanilor și parcă sunt tentat să zic că acolo se va decide definitiv ceva și în legătură cu vreo două titluri… Ceva ce mă minunează într-adevăr este faptul că peste 90% din comentariile „fanilor” aruncate în șanțurile de socializare sunt injurioase, agresive și agramate, deci nu le iau în seamă, consider că sunt scrise de pe discul unui telefon fix și trec peste ele. Puțini argumentează cu ceva concret. Foarte puțini. Majoritatea se comportă ca pe stadion și scriu niște texte de parcă ar avea două mâini stângi. Să vă mai învăț câte ceva despre hipoxie, despre vreun inhibitor de prolil hidroxilază sau despre eritrocite? Nu, mă opresc aici, mai bine conectați-vă la realitate și luați-o ca atare! Contează mult un creier conectat la degetele care scriu ceva alături niște sinapse active și funcționale.

=
Trec fluierând prin viața mea…
Cu sentiment, cu vis, cu dor…
Privind o lună sau o stea,
Sau cheia sol și-un la minor…
=
De-un chef cu prietenii mi-e dor,
De-o oală mare cu sarmale…
De o găleată cu Lenor
Și de-un apret pe pijamale…
=
La patruzeci de mici tânjesc,
Și la vreo patru damigene…
Ca preaplecat să zămislesc
Un moșulică pe la gene…
=
Gonesc de zor prin viața mea,
Tocesc potecile iubirii…
Duc damf de flori prin ploaia grea
Și-ncerc licoarea nemuririi…
=
Pășit-am printre murături,
Ghicind condeie și silfide…
Prin universul cu fripturi
Și zeci de băuturi acide…
=
Sunt teleleu prin astă viață
Cu zile pline și nopți albe…
Cu sentimente-n șir, pe-o ață
De Lună prinsă-n raze dalbe…
=
M-am rătăcit prin viața mea,
Cu drag răstorn și Carul Mare…
Și oglindindu-mă-ntr-o stea
Mă-ncântă veșnica-mi culoare…
=
Mi-e dor de viața-mi, iar și iar
Și-s zilnic pe cărări divine,
Ca-ntr-o vitrină la Plafar
Miros senzații cristaline…
=
Rătăcitor prin vieți apuse,
Cu mir pe frunte și-n simțiri,
Accept minunile nespuse,
Eternele nedumeriri…
=
Iubesc sticluța cu Carmol
Și spațiul uns cu Voltaren…
Mi-e dor de-un remi-n si bemol
Și-un cântec fără de refren…
=
Trec fluierând prin viața mea
Și prin mocirla nemiloasă…
Și simt că cineva ar vrea
Să-mi spună: „Viața e frumoasă!”…
=
SAMUEL CIOCAN 26 02 2023

😉 Mi-a scris astăzi unul de pe Șoseaua Giurgiului ceva de m-a lăsat lat. Mi-a dat daună totală și-o perversă de Târgu Ocna direct între maxilarul de sus și stânga sufletului. Cică „ăia de la serviciile secrete” îl urmăresc pe el și îi înregistrează fiecare mișcare, știe el sigur asta, că de o săptămână computerul lui merge foarte încet, se încarcă foarte greu, telefonul la fel, de-abia se mișcă. Nu zice că are un PC de când se construia încă mașinuța Oltcit, nici că telefonul e un android luat de la amanet, pentru el e clar, „ăia” îi umblă lui în computer. Băi băiatule, măi nea Georgică, dacă te știi liber și corect, neavând nimic de ascuns, poți scrie cât vrei, despre tot ce îți place și despre tot ce cunoști și-ți trece prin cap. Eventual, scrii despre ce-ți permite căpățâna să debitezi. Dar tu tot ai impresia că cineva te spionează. Adevărul e că ești și vreo super-vedetă la nivel internațional și vreun personaj atât de important pe planetă încât pe cineva ar interesa cui dai tu like pe facebook și câte javre sau mâțe ai postat vineri seara. Ferească Dumnezeu să-ți facă cineva vreo poză prin casă și s-o posteze, e jale dacă „serviciile secrete” vor vedea dulapul tău din bucătărie care e gata să cadă pe tine, aragazul soios, farfuriile din tablă cu mucegai pe dedesupt sau frigiderul cu rugină lângă halca de brânză și jumătatea de ardei gras uitat acolo de 3 săptămâni. Dacă tot ești atât de speriat de paparazzi, poți să acoperi cu leucoplast camera video de la computer, ca să nu fii înregistrat de „serviciile secrete” când te scobești tu printre dinții ăia cariați, poți acoperi la o adică și televizorul cu o pătură, asta după ce o televiziune de nișă a anunțat că și televizoarele, chiar deconectate de la rețeaua electrică pot înregistra, așa că ai grijă, dacă vrei ca nu cumva televizorul tău Diamant din 1988 să retransmită cuiva discuțiile filozofice dintre tine și țața Floarea, vecina care-ți vine la cafea în bucătărie, pune repede o pătură groasă pe el și leag-o cu sârmă. Și pune-ți și tu o pătură în cap când scrii la tastatură, și-așa ai 16 grade în casă și e iarnă. Dacă în continuare, așa cu pătura în cap, doar tu lângă tastatură, nu te simți „singur” și tot crezi că ți s-a „violat intimitatea”, înscrie-te în audiență la nea Nicușor la Primărie pentru o autorizație să-ți acoperi casa cu o pătură uriașă de la vreo fabrică de lână din România, dacă o mai fi vreuna. Măcar de la horn în jos, ca să-i dai voie măcar lui Moș Crăciun când o veni la anul să-ți intre în casă și să cadă direct în sobă, evident, să ai grijă că și el e cu camera video de gât, pornit să te filmeze și să dea „serviciilor secrete” înregistrări cu papucii tăi de casă luați de la second hand în care-ți etalezi unghiile de la picioare netăiate din precambrian. De fapt, de pe acoperiș se poate sări direct în computerul tău personal, așa că ai mare grijă să nu-ți sară cineva de pe casă direct în „tictoc”, sau din greșeală să-ți intre în „oațap”. Nea Georgică, nea Georgică… nu mai bine te izolezi în tine, te înclini singur înaintea ta și-ți dai drumul la vale, cu pluta pe internet? Ar fi o idee. Știu pe unii care au făcut așa și nu s-au mai întors. Strunilă, Octav Băncilă, Setilă, Flămânzilă, Berilă, moș Gerilă și George Vintilă. Îi cunosc personal. 😉

Degeaba veți întreba vreun trotinetist care merge pe Calea Victoriei pe contrasens cine a fost Andrei Gheorghe, vă va privi cu luciul din ochi al unui ștrobozaur care vede un cod QR lipit pe o mămăligă. Nu cred că generația TERRA (Trotinetă, Epilat, Role, Rucsac, Apică) va avea vreodată parte de un asemenea monument viu. Aroganța sclipitoare a lui Andrei, care a intrigat și ațâțat pe toată lumea, ne va lipsi tuturor. Din cretacic și până în zilele noastre, de la Arca lui Noe și până în fatidica zi de 19 martie 2018, în România n-a existat până la el, nu avem la ora actuală și mai mult ca sigur că nu vom avea vreodată un om de radio ca Andrei. Creier cristalin și minte strălucită, dicție impecabilă, spontaneitate nemaivazută, cursivitate, verb și rigurozitate în cele spuse și dăruite aerului. Singurul adevărat om de radio pe care l-a avut România vreodată nu are cum să moară. Se poate retrage, să se teleporteze, dar nu are voie să moară. Andrei a fost singurul om cu umor negru care a avut succes de masă în România. Dar a știut întotdeauna unde să se oprească. El n-a fost niciodată la vreun congres unde să învețe cum se face radio. Congresele învățau de la el. Din 2018, Gheorghe nu mai este cu noi și printre noi, deși este încă al nostru. Dar peste o vreme, în tot spațiul FM sau pe TV (aproape) nimeni nu îi va mai simți lipsa și mulți nu-și vor mai aduce aminte de el. Fiindcă așa suntem construiți noi oamenii. Am crescut cu „Midnight Killer”, am trăit cu „13-14 cu Andrei” și ne-am îmbălsămat cu „Lanțul slăbiciunilor”. A lucrat pentru cei mai mari „moguli” de presă din România, Teszari, Vântu, Sârbu și Voiculescu. Și nu i-a dezamăgit niciodată. Să reținem că „andreigheorghe . ro” a fost primul blog lansat vreodată de o personalitate media din România. Andrei Gheorghe a fost cu mult timp, cu mulți ani înaintea noastră a tuturor, a fost cu mult timp înaintea timpului însuși. Vestea dispariției lui a fost și încă este „breaking news”. Pentru că el nu a făcut radio, el a fost radio. Toată viața lui, inclusiv pe timpul ciuruitului, a fumat numai Rothmans și Dunhill, țigări pe care și le procura când era în București din singurul loc unde se găseau, peste drum de Sala Palatului. Tot de aici i le cumpărau prietenii și i le duceau când era la Constanța și unde ridicase Radio Sky la nivel de artă. Niciodată nu și-a pierdut pasiunea pentru radio. A știut să creeze cele mai frumoase imagini din cuvinte, se așeza în fața microfonului și desena tablouri din vorbe, povestea ca nimeni altcineva înainte de el sau după el, cu o spontaneitate si cu o cursivitate demnă de toată invidia planetară posibilă. Toate cuvintele erau la el și ale lui, nu îi lipsea niciunul. El însuși era un cuvânt. Andrei Gheorghe a fost pasiune. A fost radio și cuvânt. Chuck Palahniuk scria că „lucrurile pe care le deții ajung, într-un final, să te dețină”. Așa este. Ne vor urmări multă vreme emisiunile sale care începeau invariabil cu „Salutare, națiune! Trăiește până mori. Sunt Gheorghe. Andrei Gheorghe”. Toți suntem buni pe segmentul nostru de activitate. Sau măcar încercăm să fim. Pe segmentul „eter-radio” el a fost cel mai bun. A fost Dumnezeu. Deci n-o să spun tipicul „Dumnezeu să-l ierte!”. Consider că într-adevăr n-ar avea pentru ce să-l ierte. Cei care l-au cunoscut personal știu ce scriu eu aici și mai știu că de acolo de unde este acum, Andrei ne transmite printre stele un crâmpei din vocea lui, bruiat de neant. RIP, bro!

Rog generația TERRA (Trotinetă, Epilat, Role, Rucsăcel, Apică) să nu comenteze nimic la acest text, nu ei i se adresează.
„M-a pus naiba să mă iau după anunțul în care se spunea că peste 1 milion de români au văzut „Teambuilding” (Construcția unei echipe – așa ne traduce Google). Bine, cei cu bani, că nu oricine își permite un abonament la Netflix sau un bilet la cinema. Știm parada: „Am bani, dar n-am timp să mă duc”. Bullshit. Revin. Mi-am pierdut zeci de minute din viață, crezând că va fi ceva peste „Las Fierbinți” și rugându-mă să nu fiu nevoit să arunc televizorul în curte în zăpadă, crezând că într-adevăr, fiind vorba de o corporație, voi da peste niște „angajați” mult peste medie și roluri pentru actori-actori, nu roluri de frunze-n vânt gen rolurile jucate de Giani, Bobiță sau Dalida și Celentano. În primele 10 minute am zis de trei ori „Doamne ferește!”, deci vă dați seama de ce a avut un milion și-un pic de spectatori. La fel, „Ferească Dumnezeu!” am zis când am citit că panarama asta de peliculă a costat, țineți-vă bine, 800.000 de euro. Aici văd singurul lucru bun din această concepție așa-zis cinematografică: a fost finanțat din fonduri private. Iar statul primește niște bani de pe urma acestei concepții în mod legal dar nemeritat. N-o mai lungesc și enumăr motivele pentru care acum înțeleg de ce există oameni care se uită la Adrian Văncică și la roasturile lui Micutzu. Limbaj vulgar de Ferentexas, umor facil, glume slabe tipic celor care-ți vin la geam în intersecție să-ți vândă cosmetice auto și ștergătoare furate. Mi s-a părut a fi o filmare de o mizerie submediocră și îmi asum ce spun, zău că am proprietatea termenilor în materie de cinematografie. O panaramă de peliculă, parcă special făcută, concepută și livrată unui anume segment de ființe umane bipede. O porcărie cinematografică alambicată cu o tentativă de umor de toată jena, un așa zis film în care am văzut etalată prostia în formă pură. Zici că au filmat pe felii, apoi s-au făcut permutări ca la puzzle și le-au combinat aiurea, fără sens. Hamdi Cerchez ar fi strălucit singur în acest ghiveci filmat, fără să mai aibă pe nimeni pe lângă el pe toată durata peliculei. Filmul acesta este cu mult sub „Suge-o, Ramona!”, cine l-a văzut și pe ăla știe despre ce vorbesc. Singura chestie pe care jur că n-am înțeles-o este cea legată de apariția lui Pavlu. Nu pricep ce l-a determinat să se mocirlească în așa ceva. Nuami Dinescu la fel, doamna asta este din alt film, în opinia mea n-avea ce căuta în așa ceva. Să mă mai mir atunci de ce Istodor și Morgenstern au jucat în producții la fel de mici în roluri de începători într-ale filmului? Nu. Nu mă mai miră nimic. Nici măcar de apariția actriței Carmen Stănescu în Selfie nu mă mai mir. Chestia este că așa ceva se cere. Piața dictează. Așa ceva are priză la public. Nu generalizez, să fiu bine înțeles, doar la un anumit spectru de public. E părerea mea și nu e necesar să fie și altcineva de acord cu mine. A nu se înțelege că am ceva cu actorii, Doamne ferește! Cu rolurile am ce am. Cum să joci așa ceva? Cum să citești scenariul ăsta și să fii de acord să joci după litera și în spiritul lui? Pe Garcia Marquez nu l-ar fi dus mintea să scrie un asemenea scenariu. Nici pe Frank Zappa să conceapă o asemenea coloană sonoră. Ce-ar mai fi de spus? Doamne, deschide trapa planetei și răstoarnă-ne în neant…”

Nimic nu mai e cum a fost! Toți tânjesc după anul trecut, an în care tânjeau dupa cel de dinainte și tot așa. În fiecare an toți regretă anul ce tocmai a plecat, dar asta fără să recunoască public. Unele dintre dovezi, pe lângă cele povestite personal, sunt postările de pe facebook. Toți se laudă cu ceva de acum 6, 5, 4 sau 3 ani, postând poze vechi pe care daca nu știi să le examinezi cu anumite progrămele speciale, poți lua plasă și poți să crezi că sunt actuale. Pozele actuale nu mai arată o bogăție a sărbătorilor de Crăciun, a sărbătoririi noului an sau a zilelor onomastice și aniversare ale cuiva. Pozele reale actuale nu mai exprimă un belșug al anilor trecuți, când postările debordau de mese încărcate cu bunătăți, lume multă adunată, grătare sfârâind în fiecare weekend, porci cu nemiluita tăiați de Ignat, excursii dese la munte sau la mare sau prăjituri de toate felurile gârlă pe mese, aproape zilnic. Pozele actuale sunt sărăcăcioase în idei și în mesajul transmis, în numărul de oameni adunați sau în multitudinea de mâncăruri de pe mese. Nici cafeaua zilnică nu mai e postată pe facebook, din simplul motiv că doar cine are și bea postează, asta e clar. Mulți recunosc asta și bravo lor! Felicitări celor care au scris sincer că n-au găsit niciun cadou sub bradul de Crăciun sau că sunt zile întregi când nu au o cafea să bea, deci n-au ce cafea să posteze! Alții nu recunosc și postează imagini vechi de ani de zile, GIF-uri care dârdâie sau cafele de-ale altora, furate de pe internet, lăsându-i pe cititorii naivi să creadă că ar fi actuale, recente și ale lor. Unii chiar cred, iar postările astea vechi de ani de zile li se adresează chiar celor naivi care cred orice. Cei care nu recunosc asta sunt cei care chiar n-au ce posta de fapt, sub pretextul anunțat public că „nu vor să dea din casă chestii personale”, ca și când ar veni cineva să-i fure tigaia arsă de vreme sau ibricul de cafea din bucătărie, gata ruginit! De fapt, ei n-au postat pe vreo rețea socială cadouri de Crăciun fiindcă n-au primit, dar le e oarecum jenă să recunoască asta. Nu încercați să-mi demonstrați contrariul, fiindcă am stive de exemple de netăgăduit pe tema asta, deci sunt bine plasat. Evident, nu generalizez. Scriu aici doar despre cei care fac asta în speranța că vor păcăli pe cineva. Conform statisticilor Uniunii Europene, bunăstarea materială a scăzut de la an la an în România pentru 77,5% din populație, așa că e de înțeles. Totuși, prefer să postez o ciorbă de ștevie actuală, dacă atât îmi pot permite, decât o masă bogată de acum 7 ani cu care să arăt audienței cât belșug sălășluiește pe masa mea, în sinea mea tânjind de fapt după acele vremuri. Poate anul cel nou care tocmai sosește ne va schimba optica și vom încerca să fim corecți unii cu alții. Pe de altă parte, dacă aveți cu ce vă lăuda, nu fiți modești! Lăudați-vă cu realizările voastre, arătați lumii întregi cât și ce se poate realiza în viață dacă ești insistent, conștiincios și muncitor. Poate cineva se va inspira din ce vede, din ce citește, vă va lua drept un exemplu de urmat și va face și el la fel. Poate veți deveni un erou pentru cineva care vă va urma ideile și astfel îl ajutați mult. Modestia e bună pe alte coordonate și în altă paradigmă, nu atunci când poți urni de la spate pe cineva ca să nu mai doarmă și să facă în sfârșit ceva cu viața lui. În schimb, e complet aiurea să-ți faci o poză lângă mașina superbă a cuiva sau lângă casa imensă a cuiva și să spui public sau să lași auditoriul să înțeleagă că acea mașină sau acea casă îți aparține. Personal, dacă la anul, de Crăciun, îmi voi putea permite doar o farfurioară cu un ou fiert pe ea, aia voi posta, nicidecum farfuria plină cu sarmale de anul acesta. Sau dacă voi posta sarmalele, voi adaugă faptul că poza e de anul trecut. Să fim sănătoși în anul care vine, asta ne dorim cu toții și asta doresc și eu tuturor. Și să fim mai sinceri, mai puțin ascunși și mai corecți unii cu alții. Nu dați cu hate în mine, nu vă chinuiți să urlați degeaba fiindcă nu bag în seamă mesajele contrare și negativiste. Pentru unii, va trebui să mai scriu odată că nu generalizez, poate acum vor pricepe subliminalul ideii. Ușor cu pianul pe scări, vi se scurg clapele în cizmele de cauciuc și vă cad bașii peste picioare! La mulți ani cu bine!

Ajun de Crăciun, cu miros de silfidă
Privesc noaptea-n lună și-s efemeridă,
Miros a coniac, dilie licoare
Văd viața-mi pe geam, așteptarea mă doare…
=
Miroase în casa-mi a măr și-alte cele,
A îngeri în zbor, cozonac, draci și iele
Din sufletu-mi palid eman numai roșu
Când stau să-l aștept an de an, iar pe moșu`…
=
Am ușa-mi deschisă, să intre toți renii
Și muzică bună, cum au orășenii…
Doar hai, frate-odată! Te-aștept în nămeți.
Ți-e frică de iarnă? Ți-e teamă că-ngheți?
=
Și vântu-i dogoare și soarele-i frig
Privesc luna-n zare și-mi vine să strig…
Din spate m-apucă miros cafeniu
De pere sau struguri… nici eu nu mai știu…
=
Brăduțu-mi exultă și stelele trec
Înfig ochii-n ceață și fin mă aplec
Să-ți vad silueta, vreun sac sau vreun coș
M-aștept să văd renul călare pe moș…
=
Adorm în miros de gutui coapte-n jar…
La Tine mă rog și azi, iar, Doamne, iar…
Și cad în miresme, total istovit
Urând tuturor… un Crăciun fericit!

Observ tot mai des o lipsă de maturitate a generației mele, iar generațiile care au venit după mine sunt din ce în ce mai debusolate când vine vorba de scara de valori, de a respecta cutume legate de modul de viață, de mentalitate și obiceiuri, iar cel mai dureros lucru este faptul că ne pierdem de la zi la zi identitatea națională și tindem să pierdem din vedere chiar și simplele modalități de interacțiune socială. Observ de asemenea și o indiferență socială dezvoltată de-a lungul acestor 33 de ani de tranziție continuă către un alt sistem economic, social si politic. Îmi pare rău că un model al unui sistem anterior încă mai respiră în același timp cu mine și nu este valorificat la justa sa valoare datorită faptului că există multă ignoranță și multă indiferență în jur. Văd asta deoarece sistemul de valori este total corupt și nu mai corespunde niciunui standard de umanitate. Altfel cum se explică faptul că în perioada sărbătorilor, când toata lumea este „împreună cu toată lumea”, veselă și fericită, se înmulțesc cazurile de sinucideri, tentative de sinucideri, depresii, sufocări interioare și tristeți apărute brusc, practic din nimic sau din motive de doi lei, peste care și un copil ar putea trece fluierând? Repet, de ce fix în perioada sărbătorilor de iarnă se înmulțesc astfel de cazuri? Am apelat la manualul de psihologie și la cel de psihosociologie, pentru a-mi răspunde la aceste întrebări existențiale. Se pare că stările de depresie sunt inevitabile în viaţa oricărui om, dar ele se primesc cu maturitate, demnitate, curaj şi înţelepciune, fiecare astfel de stare dorind practic să ne avertizeze şi să ne repare din lipsuri. Este ideal ca un om prins în astfel de situații să treacă singur peste ele, dar dacă simte că nu poate, atunci să ceară sfatul unui duhovnic, sau al unui preot cu experienţă, dar asta s-o facă numai într-un moment de liniște în care să aibă timp să-l asculte şi să-și priceapă dificultăţile afective. Un astfel de om trebuie să se mulţumească cu paşi mici dar siguri şi definitivi în aflarea răspunsurilor la astfel de întrebări esenţiale ale vieţii. Să nu uităm că nu toți oamenii sunt capabili să citească printre rândurile vieții și să perceapă o realitate, alta decât cea pe care și-o doresc sau la care visează. Nu toată lumea este „împreună” și nici „fericită”. Mulți sunt singuri și neajutorați, chiar dacă nu vor să recunoască acest lucru. Este destul de complicat să afli cauzele. Totuși, într-o lume a valorilor răsturnate cu picioarele în sus, într-o lume în care lipsesc reperele, unii oameni pot rămâne ușor fără acel sprijin de bază care să îi poată feri din start de orice gând al depresiei, al sinuciderii sau chiar al crimei. Acel sprijin este reprezentat de credința în Dumnezeu. De regulă, astfel de manifestări de nelinişte și dezorientare sunt stări foarte vulnerabile, şi indiferent de originea lor, trebuie să se vadă în ele ocazia unei alte aşezări a lucrurilor esenţiale din viaţă, a priorităţilor, a valorilor, a modului în care se poate raporta respectivul la ceilalţi din jur, a modului în care se raportează la Dumnezeu, sau aşteptările pe care le are de la sine. Într-o astfel de situaţie de lipsire de sens sau de dificultăți este esenţial pentru acea persoană să caute sprijin moral. Sa nu stea pe loc. Nu trebuie să dea nicio şansă vreunui gând al depresiei sau, mai rău, al sinuciderii, nici măcar în glumă. El trebuie să fugă de un astfel de început de gândire, ca de depresia însăși, ca de sinuciderea însăşi, pentru că fiecare astfel de început de gând este o pornire pentru stările de mai târziu. Totuși, ca indivizi raționali ar trebui ca oamenii să fie capabili de a se autocontrola, evident, în limita rațiunii umane care ne-a fost dată de Dumnezeu.

Psihologii avertizează că în perioada sărbătorilor sunt cele mai multe cazuri de sinucideri. Cele mai multe depresii sunt înainte de Crăciun și de Anul Nou. Singurătatea în preajma sărbătorilor este factorul care acutizează depresia în rândul oamenilor. Tot psihologii spun că cei mai vulnerabili sunt cei părăsiți, abandonați, văduvele, vârstnicii sau aceia care sunt singuri și departe de casă, de țară, de cei dragi, cei care au încheiat o relație sau cei cărora le-a decedat partenerul de viață. Depresia este una dintre cele mai răspândite boli ale mileniului trei, iar Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele sunt afectați. De asemenea, depresia a fost declarată a treia cauză de dizabilitate la nivel global. Sărbătorile de iarnă sunt asociate cu darurile, cu bucuria, cu familia, împreună cu cei dragi. Să nu uităm totuși că există ființe umane care deși au un partener sunt singure in doi. Asta în doi pare a fi cea mai gravă singurătate. În astfel de situații care par fără ieșire se reactivează depresii sau traume nevindecate. În perioada sărbătorilor se apelează la consum excesiv de alcool, medicamente, droguri, jocuri de noroc, sex, etc. Acest consum exagerat arată faptul că există nevoie de plăcere, de bine, de fericire și beatitudine maximă. În schimb, nefericirea poate duce chiar la suicid. Acest fapt arată că emoțiile negative nu pot fi gestionate, nici măcar controlate, ne anunță psihologii. Când trăim în trecut din punct de vedere emoțional, nu putem să depășim trauma unui divorț, a unei morți, a unei despărțiri sau a lipsurilor materiale. O perioadă mare de suferință, indiferent de natura ei, induce schimbări la nivel comportamental, cognitiv, emoțional. Depresivii nu mai găsesc nicio bucurie, nu se pot deschide la nivel afectiv, psihic, fizic, social. Ei rămân într-o lume în care deși suferă, nu pot pleca de acolo. Sunt așa permanent, doar că în alte zile din an, e posibil să își controleze stările, ne spune Maria Verdi, psiholog-psihoterapeut. Tot doamna Verdi ne spune că atunci când luăm totul așa cum vine, nu avem așteptări. A trăi prezentul este cea mai buna soluție. Nu mâncăm mai mult de sărbători decât în restul anului. Nu darurile scumpe aduc fericirea, ci starea cu care dăruim contează. Lăsăm trecutul deoparte, am fost acolo, știm cum este, doar vedem stările actuale. Conștientizăm că dacă suntem singuri în viața de zi cu zi depinde doar de noi să ne deschidem, să devenim sociabili. Sunt milioane de oameni care sunt singuri și care își caută prieteni. La orice ieșire te poți întâlni cu destinul. Există la ora actuală diferite activități care implică socializare în viața reală, de Revelion, de Crăciun, în orice zi. Avem nevoie de puțină voință și acțiune. Sărbătorile se trăiesc în suflet. Oferă zâmbete dacă altceva nu ai, fă ceva ce îți aduce stare de bine, iubește-ți corpul, sufletul, fii activ, ieși la mișcare, comunică public. Acceptă-te așa cum ești și deschide-te către schimbare, nu doar cu ocazia sărbătorilor. Ai dreptul să fii fericit autentic. Fă asta și vei vedea rezultatele pozitive care nu vor întârzia să apară. Vei fi uimit de cine ești de fapt și de câte poți să faci. Te vei bucura să afli cât de puternic ești. Omule, gândește pozitiv și încrede-te în Dumnezeu. El ne-a numit ca fiind copiii lui, deci avem tărie, putem face lucruri multe și bune cu noi înșine. Ești tare, omule, depresia sau alte acte negative și reprobabile nu sunt pentru tine!

Rezultatul votului privind intrarea României în spațiul Schengen a reprezentat prilejul potrivit pentru noi văicăreli și interpretări mai mult sau mai puțin tâmpite. Deja s-au umplut canalele și șanțurile de socializare, până la revărsare, cu sute, mii de comentarii, majoritatea agramate, despre cum își vor scoate românii toate economiile de la băncile austriece și cum vor băga ei benzină de la orice altă benzinărie, numai de la OMV / Petrom, nu. Asta fiindcă „din cauza Austriei” n-a intrat România nici toată, nici pe bucăți, nici felii, în niciun fel, în nu știu ce spațiu. Ba mai mult, unii și-au amintit că până și pe Eminescu l-a omorât nu știu ce serviciu austro-ungar. Deci Austria e de vină că n-am intrat în „Șengăn”. Unii nici nu știu să scrie corect spațiul în care voiau să intre, nici ce reprezintă de fapt acel spațiu. Scriind Shengen, Chengen, Scenghen sau mai rău, Șengen, emiți spre cititor imaginea cuiva care face umbră planetei absolut fără rost. Vă mirați? Trebuia și chestia asta să fie pe niște bilete de pariuri ca alea cu Lela (copyright CTP), aș fi câștigat și aici. De vreo 3 luni scriu într-una că doar Croația va intra, iar săptămâna trecută când am scris din nou chestia asta, s-a găsit un atoateștiutor să mă contrazică și să-mi zică direct că trag a pagubă, cobesc și sunt antiromân, fiindcă România e stat de bază pentru Europa, iar eu gândesc pe alături. Vă mai amintiți de cei care până mai ieri își adăugau „Schengen” la profilul de facebook, stând toată ziua cu sloganul „Je suis Schengen” în gură? Sigur îi știți. Aceiași inși aduc azi cele mai abominabile acuze la adresa austriecilor, a benzinarilor, a bancherilor, până și la adresa produselor austriece. „De azi nu mai beau Red Bull”, scria un schengenist astăzi. Altul, mai feroce și mai opărit, decreta că nu-și va mai cumpăra pistol Glock, așa cum își dorea el până ieri. Asta doar așa, ca să facă în sâc austriecilor. Au adunat unii o listă întreagă cu produse pe care ar trebui să le ocolească românii, așa, ca răzbunare. Pe bune? Nimic despre modul de negociere care a fost vai de mama lui? Austriecii sunt de vină? Nu politicienii români? Am mai auzit o trăsnaie demnă de culoarul roșu de la balamuc, cum că „Rusia a influențat Austria, deci Putin e de vină pentru eșecul nostru”. Putin, ăla care mai ieri căzuse pe scări și-și storcoșise șalele, genunchii și toate cele, făcând pe el, a reușit să influențeze Austria? Apoi, la ordinul rusului, Austria, care nici măcar nu e membră NATO, să reușească să influențeze întreaga Uniune Europeană referitor la accederea României în spațiul Schengen? Faceți mișto de noi? Chiar ne credeți idioți? Nu cumva în spatele Austriei se află și alte state mai puternice? Oare dacă Germania dorea să intrăm, nu putea să convingă Austria? Oare dacă Franța dorea să fim în Schengen, nu putea să convingă Austria să voteze pozitiv? Oare Uniunii Europene i-ar fi convenit ca granițele ei extreme să fie cele bulgărești cu Turcia pe unde să intre migranții ca prin brânză? Oare dacă România intra și automat granița maghiară s-ar fi destrămat, Ungariei i-ar fi convenit ca să lase fără locuri de muncă zeci de mii de maghiari care acum lucrează pe frontiera cu România? La astea s-au gândit comentacii cu „Je suis Schengen la profil”? Nu cred. Suntem necăjiți și îndurerați de acest eșec? Păi atunci propun să facem plini de lacrimi o spirală umană fără cremă și să ne integrăm în absolut, să plângem cu muci în nas în fața ambasadei Austriei, să nu mai luăm benzină de 20 lei de la OMV ca să-i usture inima de 20 lei ai noștri și să scoatem cei 35 de lei pe care-i avem pe carduri la băncile austrice, să-i doară sufletul de atâta grămada de bani pierdută. Prin răzbunări copilărești gen „ocolesc OMV” sau „îmi scot banii de la „Raiffeisen” demonstrăm de fapt că merităm ce ne-au făcut. Nu mai poate OMV de cei 30 de lei ai românilor de care băgau benzină și plânge Raiffeisen cu sughițuri că rămâne fără cei 450 de lei ai românului. Au ei destui „abonați”cu rate pe 30 de ani de care să tragă, și care dacă, de atâția nervi pe austrieci, nu vor mai dori să mai plătească ratele conform contractului semnat vor rămâne pe drumuri fiindcă banca îi va lăsa fără casă, nu e nicio problemă, nu? Important e că ei vor fi catalogați drept patrioți care s-au răzbunat, nu-i așa? Lăsând la o parte faptul că răzbunarea e arma cuiva anume, mai bine am încerca să ajungem măcar la nivelul lor, sau chiar să-i depășim. Abia atunci putem emite pretenții. Abia atunci un politician român ar putea ridica tonul vocii la o entitate austriacă. Intrarea în Schengen s-a negociat lamentabil spre deloc. Nu băncile și comercianții trebuiau să fie lăsați să pistoneze statul român cu ultimatumuri gen „dacă nu faceți aia și ailaltă nu intrați”. Invers trebuia. Statul român trebuia să-i ia pe comercianți și pe bănci să le spună „dacă nu ne susțineți pt intrare, vă facem aia și ailaltă”. Negociere proastă, rezultate pe măsură. Rareș Bogdan se preface prin Europa că urlă la austrieci doar ca să aibă cu ce se lăuda în țară, nu că ar reuși să rezolve ceva, nici pe-asta n-ați prins-o? Lumea merge înainte, planeta se învârte în continuare, cu sau fără România în Schengen. Ce ar fi însemnat intrarea asta? Lipsa cozilor la vămi? Drum mai liber și mai lejer pentru transportatori? Păi cum să-i rupi românului feng-shui-ul? Cum să-i „iei” coada? Românul e învățat din fragedă pruncie să stea la coadă, la plătit taxele încă din 3 ianuarie, la covrigi, la telegondole, la Comarnic, la bilete de tren în Gara de Nord, la promoția de tigăi, la hârtia igienică, oriunde. Și dacă n-ar mai fi vama, românul tot ar forma o coadă pe locul vămii, numai de dragul de a se îmbulzi, unul după altul. Așa că nu cred că s-a pierdut mare lucru prin rămânerea pe dinafară ci a fost ajutat poporul român să nu-și iasă din mână și din obiceiurile ancestrale. Să nu uităm că orice minune ține 3 zile, am fost supărați ieri, suntem supărați azi și vom mai fi supărați mâine, căutăm vinovații unde nu trebuie, dar ușor, ușor, ne va trece supărarea și vom începe să uităm. Până una-alta, Croația a intrat și imediat a învins Brazilia la Campionatul Mondial, spărgând toate pronosticurile și biletele pariate. România n-a intrat dar s-a uitat în totalitatea ei cu bere austriacă în toate mâinile la acest meci, spărgând semințele iar apoi, televizoarele.

Apare pe piață o carte semnată… Florin Piersic. Da, ați citit bine, Florin Piersic! Cel numit de mulți „valoare națională”. Mai e puțin și-o să ajungă și Piersic un Arsenie Boca, după mintea multor români. Un Cărtărescu, un Mălăele, Iureș, Morgenstern, Liiceanu, Patapievici sau un Dorel Vișan n-ar intra în „cercul ăsta strâmt”. Bine că intră Bendeac, Mihaela Baran și Radu Paraschivescu. Avem câteva personaje pe care le luăm drept reper în viață și facem din ele stele de Oscar. Atât putem. Atât ne duce bibilica, să punem pe piedestal pe Hagi, pe Ilie Năstase și pe Halep. Să nu avem pretenții prea mari, zic. Cum am mai scris, atât putem. Avem scara de valori a neamului răsturnată cu bucile în sus și cu toate picioarele în tavan. Am scris unora că Halep va fi suspendată, m-au scos din grup, după niște bălăcăreli zdravene. I-am scris lui Robert Turcescu faptul că nu vom fi primiți în Schengen și mi-am luat hate cât casa. Lui Cristoiu, la fel, el fiind convins că vom intra. Îngăima chiar și niște motive „temeinice” pe care se baza. Am mai scris că ar trebui să-l învețe cineva cum se pronunță Google și să nu mai râdă de Vanghelie, care greșea fix la fel. Mi s-a spus că de Cristoiu n-ar trebui să se ia nimeni, el e o valoare națională deoarece a scris cărți și că e ziarist. Nimeni n-a apreciat opinia mea, chiar dacă le-am spus că avem 2 (doi) ziariști mari și lați la ora actuală. Da, doi. Hai să vi-i spun, deși o să-mi iau hate cu polonicul. Boanchiș și Ion Spânu. Ziarist e cel care scrie bine pe ziar tipărit, nu cel ce a lucrat cândva la un ziar. Titlul de „nobil” îți rămâne toată viața. Când încropi cuvinte la un podcast sau îngăimi ceva „pe net”, nu mai ești ziarist, chiar dacă ai fost cândva. „Ziarici” (copyright R. I. Boanchiș) e una, ziarist e cu totul altceva. Toți s-au luat de faptul că „minimalizez valorile noastre”. Astea sunt valorile noastre, atât avem și ne agățăm de ele ca scaiul. Măscărim pe oricine s-ar atinge de „idolii” noștri. N-ai voie să ai o opinie separată, că ești imediat înfipt în gard. Cele mai vulgare texte le-am citit în niște reclame la „cărțile” Mihaelei Baran. Mi-am expus părerea chiar pe pagina domniei sale și evident, m-a blocat. Piersic povestește la televizor mai mult decât o făceau „celebrii invitați” la OTV, Magda și Tolea Ciumac în zece ore de emisiune. Cum spuneam, exact cartea lui Piersic lipsea de pe piață. Dar, n-avem ce face, e „valoare națională” și un idol al multora. Nu m-ar mira să ajungem să trăim ziua în care ne vom uita în calendar și vom zice „Azi e sf. Piersic, e scris cu roșu, nu bat covoarele, nu-mi spăl ciorapii. Nici mâine, e a doua zi de Piersic. Cel mai proaspăt „idol” apărut pe piață e însă Godină. Da, Godină, mili…pardon, polițistul în concediu de „tăticnitate” care face reclamă la cărucioare, mere, pere, nuci, covrigi, papuci și orice obiect aducător de bani. Este finul altui mili… pardon, polițist pe care-l vedeam mai demult pe la TV cu niște brățări la mâini de toată frumusețea și flancat de mascați, deci e clar, e logic să fie un idol pentru mulți. La fel ca Zară, Bahmuțeanu și Lazarus. Ne putem lua de ei? Nu, fiindcă ne vor sări în cap cei câțiva fani ai domniilor lor. Până și Carmen Harra are fani, de ce n-ar avea și Piersic? Spunea Radu Banciu cândva că dacă vrei să-ți faci un prieten pe facebook, uită-te întâi la ce idoli are. Dacă vezi negru pe alb scris în descrierea lui Hagi, Halep și FCSB, fugi de el cât poți. Dar, nu-i așa, idolii nu trebuie să fie atinși nici măcar cu o floare, darămite cu o carte… Cartea lui Piersic mi se pare a fi „pădure tăiată degeaba”. Dacă ar fi fost în format e-book, măcar era o sfârâială ecologică. La 9,99 lei merita citită, seara, în loc de Las Fierbinți. Nu cred că prezintă oricum vreun interes beletristic. Dacă vreau să aflu biografia lui, îmi este arhisuficient ce găsesc pe Wikipedia. La ce mi-ar folosi să aflu detalii despre cum s-a bătut domnia sa cu ursul? Nu mai zic de preț care trece de nori. Leșe scrie pe 10 lei, Piersic „al nostru” e de cinci ori pe atât. Trist. De cinci ori „trist”.

Într-o lume gri, cu știri negre zilnice, cu văicăreli parcă fără sfârșit, într-un peisaj uman dezolant plin de pesimism și negativism feroce, parcă primești un balon de oxigen când mai afli și câte-o știre pozitivă, câte-o informație îmbucurătoare sau câte-o idee constructivă. Mă bucur când văd un om care afirmă că e fericit, mi se înseninează fața când aflu că cineva și-a pus termopane noi, o ușă metalică sau și-a luat un lămâi în apartament și pentru asta e bucuros nevoie-mare, la fel când aflu despre cineva că și-a îndeplinit un vis mai vechi care îi părea irealizabil. Când toți se vaită de bănci, de ROBOR, de creșteri de prețuri, de rate și dobânzi, de parcă i-ar fi bătut banca la ușă să-l forțeze să facă împrumut pe 30 de ani, când răspunsul aproape al oricărui om pe care-l întrebi cum se descurcă este „greu, foarte greu, mai greu ca în anii trecuți”, când aflu câte-o veste bună de la cineva îmi crește inima. Așa m-am îndestulat sufletește când am aflat că un fost coleg de serviciu (nu servici, serviciu!) care și-a dorit de când îl știu o mașină străină nouă, zilele astea și-a văzut visul cu ochii și acum poate adormi seara zâmbind, văzând pe fereastră cum „Rândunica” lui îl așteaptă cuminte în parcare, dornică de un nou traseu prin oraș sau prin țară.

Imediat i-am cerut colegului dovezi, poze, acte, facturi, parcă nevenindu-mi să cred urechilor. După o viață de muncă, un vis împlinit fără să-ți pese de bănci și rate lunare interminabile e „wow”. O astfel de știre îmi încântă auzul, când văd pozele incriminatoare îmi explodează un zâmbet de fericire de parcă eu aș fi cel în cauză, iar dacă intră Skype în priză și tolocănesc cu fericitul, expresia feței lui face toți banii. N-ai ce altceva de făcut decât să-l feliciți pe respectivul fericit și să-i dorești tot ce-și dorește. Cunosc sentimentul și nu uit felicitările primite de la colegul meu când Oaka cea roșie ca focul mi-a dat buzna în viață în ianuarie 2008, chiar de ziua mea de naștere, dându-mi-o cu totul peste cap, neștiind ce să-i mai fac să fie parcă și mai frumoasă decât era.

Același sentiment îl are acum nea Mitică, fiindcă despre el este vorba, aceleași preocupări sporite pentru a-și înfrumuseța și mai mult „Rândunica” lui și același gând de „Este, mă!” îl patronează și pe el acum. Îl înțeleg perfect și-l felicit public pentru realizarea asta care cu siguranță i-a prelungit viața. Are alături un partener de viață de excepție care-l susține în tot ce face, în parcare un vis devenit realitate și la 8.000 de km un prieten care se bucură pentru el și realizarea vieții lui. Ce și-ar mai putea dori cineva? Nea Mitică, chapeau bas! Adică „jos pălăria!”. Traduc fiindcă vor exista cu siguranță cititori care vor crede că e vorba de bass-ul de la „ampliful care nu prea merge pe înalte”… Cunoscătorii știu ce spun iar prietenii știu și de ce…

💖💖💖 „NEȘTE” CHESTII DE „UICHEND” DESPRE GRAMATICĂ 💖💖💖
Multora le-a plăcut în copilărie doar joaca, somnul și Arici Pogonici, în timp ce alții îmbinau aceeași joacă și cu buchisirea cărților, cu „Teleenciclopedia”, cu Biblioteca din sector (sau comunală, după caz), cu Gheba și Petrică, cu Marin Preda, cu revista Luminița, cu Start spre viitor, cu… și cu… Din cauza asta, mulți dintre cei din prima categorie trag ponoasele chiar și la maturitate. Și chiar dacă viața i-a dus prin ținuturi îndepărtate și mult mai civilizate, ei au rămas aceiași, cu limitele oferite doar de joaca din copilărie, cu cunoștințele obținute la șotron și cu orizontul dezvoltat la jocurile cu capace de bere și cartoanele de la cutiile cu chibrituri. Așa că eu ți-aș propune, prieten drag de pe meleaguri civilizate, să nu lași să se vadă că ai plecat din țara ta cu întreg bagajul tău de cunoștințe așezat lejer într-o savonieră cu capac, nici că nu ești în stare să dezvolți o discuție la un nivel mai înalt decât flecul de la pantofi. Iată niște trucuri care pe mulți de același nivel cu tine îi vor păcăli, la prima vedere. Doar la prima, fiindcă la a doua, deja își vor da seama chiar și ei cu cine au de-a face… Deci:
= Dacă nu știi clar cum se scrie „noștri“, „voștri“, „vrei să fii prietena mea?“ sau „votează-mă!“, scrie și tu cum îți vine mai repede și adaugă un emoticon vesel la final. Nimeni nu va înțelege exact de ce l-ai pus, deci nimeni nu va putea să afirme răspicat că ești neinstruit. Unii vor crede că ești doar pus pe șotii.
= Dacă începi un cuvânt cu „â” în loc de „î”, nu-ți bate capul. Să fii convins că „ântotdeauna, cine âncearcă, reușește! Depinde doar ân ce conteCSt” și ân ce stil.
= În viață nu trebuie să cunoști prea multă gramatică, important e să scrie corect pe bancnote și tu să știi suficientă aritmetică încât să poți să le numeri și să aduni cifrele de pe ele. Ai grijă că la scădere e mai greu și te poți păcăli.
= Nu te lăsa intimidat de cei care-ți critică greșelile de scriere. Până la urmă, diferența dintre „care” și „pe care” nu e așa de mare, doar două litere și un mic spațiu. Irelevant și neconcludent.
= Nu e bine să amesteci gramaticile la petreceri. Ori mergi strict pe corectitudine, ori vorbești stricat la toate frazele. Altfel, te va durea capul a doua zi. Și poate n-ai Motrin sau Xanax la îndemână.
= Când nu știi câți „i“ trebuie să pui în coada unor cuvinte complicate, precum copii / copiii, tablagii / tablagiii, frecangii / frecangiii, tinichigii / tinichigiii sau parca(n)gii / parca(n)giii, pune patru sau cinci! Dacă ești în toane bune, pune șase! E mai sigur așa, unii cititori vor calcula ei înșiși câți anume le trebuie și vor arunca ce e în plus.
= La fel, nu pune virgule într-o frază. Scrie acolo cap-coadă tot textul dorit, apoi la sfârșit adaugi 6-7 virgule și asta e tot. Fiecare va lua câte una și o va pune pe unde crede el de cuviință. Astfel economisești timp și prelungești viața sinapselor, menținându-le ca noi-nouțe.
= În cazul în care nu te mai poți abține și îți vine să scrii și să vorbești corect, fă-o fără teamă, gramatica nu este un lucru rău, mizerabil sau dăunător. Dacă scrii și vorbești corect nu orbești, nu înnebunești, nu te transformi într-un papuc, nu-ți crește păr pe limbă și nici nu rămâi însărcinată. Bine, nici nu-ți trec coșurile, dar de chestia asta chiar nu-ți pasă.
= Există o metodă infailibilă prin care poți evita virgula dintre subiect și predicat. E foarte simplă, doar că trebuie să înveți care-i subiectul și care-i predicatul.
= La prima întâlnire cu un conațional plecat și el ca și tine de multișor din țară, ar fi bine să stabiliți din start dacă e cazul să pierdeți vremea vorbind corect, sau continuați așa, cum o fi, că doar mesajul contează, nu?
= Toată lumea mănâncă litere, deci nu te stresa foarte tare. Important e să nu mănânci cu gura deschisă, să nu plescăi la consoane și să nu dai vreun „y” pe jos, nu de alta, dar pe parchet te poți împiedica de el și-ți va veni să înjuri numai cu vocale.
= Cel mai important lucru pe care trebuie să-l știi despre gramatică este că dacă te prinde nevasta vorbind și scriind corect cu alta, tu să nu recunoști nimic, nici greșit, nici corect. Poți să te scoți aruncând printre dinți toate ghilimelele pe care nu le-ai scris în întreaga ta viață.
= Spune-i omului ce-ai de spus, cu cuvintele tale, nu te îmbățoșa în fața lui cu termeni pe care i-ai auzit la televizor și care-ți par a fi ceva „uau”, deși habar n-ai ce semnificație au. Poți în schimb să-i explici că trombocardiofletita muscaloidă beningnă n-are leac decât în contextul unei morfoglaucoze mistrofice, iar psihociocantiloscopia epidemică cu gasfat busofilat ftalilsulfatiazolat se poate trata doar cu Neosalvasan și cu 606. Asta da, poți să-i spui. „Uau” o să zică el și te-ai scos elegant. Ce te faci însă dacă el va zice „wow”? La asta nimeni nu are un răspuns momentan.

Așa cum am scris încă de pe data de 1 octombrie, text pe care aproape nimeni nu l-a crezut, marele miting anunțat cu surle și trâmbițe a fost un mare fâs. Poate chiar cu doi „s”. Fâss. De unde se anunțau nu mai puțin de 50.000 sau chiar 100.000 de oameni la „protestul vieții”, s-au adunat conform unor televiziuni abia vreo 4.000 și ăia debusolați, după cum se citea pe fețele lor. Mulți habar n-aveau de ce se află acolo, unii cică ar fi fost deja matrafoxați, iar alții veniseră fiindcă li s-au „mărit facturile”. (Aloooo, Simeria, facturile nu s-au mărit, sunt scrise tot pe coli A4 ca și înainte, au aceeași dimensiune, prețurile înscrise pe facturi au crescut!). N-ai cu cine! Cei doi „lideri” care s-au înfoiat curcănește pe la toate live-urile second hand gen Bahmuțeanu Live sau Luis Lazarus și mai Live au dat chix în cel mai barosanistic mod atunci când au ajuns față-n față cu realitatea din teren, ca să citez știristele denumite „coțofene” de Cristoiu. După ce aceiași „mari lideri de opinie” ne-au inundat zile întregi pe aceleași live-uri obscure cu promisiuni mesianice și cu garanții cum că guvernul se va răsturna cu șenilele în sus pe 2 octombrie, iată că la data stabilită a ieșit exact pe dos, ei nereușind decât să dezbine lumea mai rău decât era ea înainte și reușind s-o facă să nu mai înțeleagă exact nimic. O doamnă care e liderul unui așa-zis partid SOS (nu știu de la ce vine denumirea, ori de la inscripționările cu vopsea de pe colacii de salvare de pe litoral, ori de la începutul numelui său) a citit un pergament cu vreo 20 și ceva de puncte, articole și aliniate, lung până la Big Berceni, tocmai bine cât să înceapă să caște 37,3% din auditoriul prezent, adică dintre oamenii sosiți cu autobuzele de prin toată provincia, conform unor spuse, chiar din străinătate fiind acolo niște oameni veniți special să se jelească în fața guvernului românesc. Doamna-lider de partid invita la unitate, unitate și iar unitate, chemând în piața Victoriei, unde avea dânsa autorizație pentru mitingăraie chiar și pe cei aflați în cealaltă parte a planetei, adică la Universitate, cu condiția (da, cu condiția!) ca aceia să vină alături de acești SOS-iști fără însemne electorale, doar în calitate de cetățeni supărați, necăjiți și dornici de așezare a clădirii guvernului cu subsolul în pod. Un domn, care se declara liderul formațiunii adunăturii de la Universitate, pe nume George, era chemat în Victoriei pentru a mătura împreună pe toți membrii actualei conduceri a țării care avuseseră nesimțirea să nu trimită în piață pentru un dialog cu mitingiștii măcar un reprezentant oficial care să le scurteze facturile „mărite”. Bă, ce să vezi, a apărut coloana de adunaci universitari peste adunacii victorieni! Și-au început scandările doamnei cu SOS: „U-ni-ta-te! U-ni-ta-te! Îl invit pe domnul George Simion pe scenă! S-a făcut culoar pentru George Simion! George Simion e rugat să vină pe scenă să vorbească oamenilor lui! Îl rog pe George Simion să vină pe scenă! S-a făcut culoar acolo… Îl așteptăm cu mare drag!”, urla în megafoane doamna cu SOS-ul. George ăsta care pare a fi liderul unui alt așa-zis partid (Inox, Oțel, Aur, n-am reținut, oricum un metal prețios sau nu) nu numai că n-a dat curs invitației, dar se pare că și-a pus oamenii să taie cablurile de la boxele victorienilor și să-și înfigă în ele propriile microfoane universitariene. Și-atunci a început bâlciul! Aceeași doamnă cu SOS-ul a încropit două unghiuri drepte de 90 de grade și și-a schimbat la 180 de grade discursul de „unitate” urlând mai abitir ca înainte ciubucisme gen „Rușine, rușine, rușine să vă fie! Şi-a adus oamenii lui, împreună cu boxele lui, şi ne impun nouă să nu mai vorbim pe scenă. Ruşine! Ăsta este Simion! Trădătorul rămâne trădător! Simioane, Iuda! Iudelor! Iuda! Ne-au scos nouă microfoanele şi le-au pus pe ale lor, ca să nu avem voie să vorbim! Asta-i unitate, Simioane? Asta-i unitate, trădătorule? Şi-a bătut joc de un partid care era naţionalist. Ruşine, Simioane! Nu ţi-ai luat tu aprobare pe Victoriei, ţi-ai luat pe Universitate, ce faci tu aici, ne strici nouă protestul pentru unitate?” De la urlete până la îmbrânceli n-a fost decât un pas, deci iată-i pe jandarmii prezenți acționând la un protest care se dădea ca fiind pașnic, împărțind amenzi în stânga și-n dreapta unor manifestaci care aveau asupra lor obiecte contondente, arme albe, spray-uri mai lacrimogene decât însăși lacrima lui Ovidiu, sau celor care destabilizau „unitatea națională”. Participanți de serviciu la microfoane pentru „scurtarea facturilor”, pentru RO-Exit și pentru demolarea metaforică a unei clădiri guvernamentale, în ordinea numerelor de pe tricou: Doamna cu SOS-ul, unul Luis care explica manifestacilor cum Dumnezeu a creat pământul, cerurile, lumina și omul, acest Luis care-și caută probabil un loc prin presă de multă vreme și nu-și poate găsi și pe care pe unde-l prinde Youtube cu vreo postare îl și capsează, ștergându-i postarea care contravine, evident, regulamentului Youtube, personaj despre care am aflat că-l chema la obârșie Țuțurigă și și-a translatat numele de-acolo până la Lazarus. Aflăm despre el câte ceva aici, ca să ne dăm seama cine e personajul:
https://www.youtube.com/watch?v=BDi-scw6Epo
Colaborator de seamă de la fața locului, cu telefonu-nfipt în băț, o vedem pe Adriana Bahm… nu-știu-cum, știu doar că e doamna care spunea că e bătută zilnic cu pliciul de muște de domnul cu care a fost căsătorită de 5-6-7 ori și de care a divorțat tot de atâtea ori. Una Oana căreia i se spune în online Șparanghelista sau Videochatista, transmite la fel de la fața locului, cu bățul înfipt în telefon (sau invers). Mai există un personaj transmițător de imagini, Cerva nu-știu-cum. Pe Magheru, la plimbare pe-o trotinetă imensă demnă de pauza săptămânală de aer a întemnițaților de la Alcatraz, dăm peste un micuț nene care-și zice „jurnalist de investigație”, ca și celălalt de mai sus, Luis, care e cică, tot ziarist de investigație. A, să nu uit, își mai zice și Zară, acesta cu trotineta. Nu putea să lipsească din peisaj un nene cu barbă imensă și cu un steag la fel de imens, care-și zice „dac liber”, de parcă ceilalți daci ar fi arestați. Nici tanti Bellantoni cu celebra tigaie n-a absentat, venind la miting înarmată cu o furcă și cu celebra tigaie, chipurile dorind să apere… Horeca! Un alt nene care cică-i avocat și-l cheamă Chitic, mișună și el ceva pe acolo prin mulțime și apoi vorbește oamenilor la un microfon, cocoțat sus pe o platformă cu rol de scenă, care era cât pe-aci să fie răsturnată de unii din mulțime, cu tot cu cei cocoțați pe ea. Da, vorbește oamenilor acest Chitic, am scris corect! Și au mai fost câțiva neinteresanți „activiști civici” sau vorbitori microfoniști care au bălmăjit câte-n lună și în stele, ba la microfon, ba la megafon, ba live pe propriile telefoane-nfipte-n băț, la fel ca ceilalți „vocali” de pe bulevardul Magheru, alături de coloanele de purtători de steaguri, pancarte și doritori de RO-Exit. Adicătelea România să iasă din Uniunea Europeană, să-și încarce tot pământul în roabe și găleți, apoi să-l care lângă Eclipse Island, în sudul Australiei, unde să se clădească o nouă Românie cu un guvern nerăsturnabil. Evident, metaforizăm, maximizăm, hiperbolizăm și exagerăm (chiar dacă e tot aia!), tocmai pentru a scoate în evidență penibilul (jenibilul) situației create. Una spui în gura mare celor ce te ascultă, alta faci în teren. Facturile sunt la fel de mari. Una te lauzi că o să zici la protest, alta iese de fapt. Facturile sunt la fel de mari. Una cred cei care îți urmăresc promisiunile la TV și te iau drept idol, alta înțeleg după ce te văd trecând la fapte. Facturile sunt la fel de mari. Una e ce spun că vor să facă SOS-ul și AUR-ul, exact pe dos e în viața de zi cu zi. Crăcănătura prăpăstioasă dintre spasmele dorințelor exprimate „pe TV” și cotidianul e imensă. Distanța dintre promisiuni și realitatea palpabilă e exact distanța dintre Real Madrid și Academica Clinceni. Facturile, însă, sunt la fel de mari. Doar prețurile scrise pe ele se schimbă lunar, în direcția SUS. Am scris SUS, nu SOS. Citesc comentariile acestor participanți, la o zi după mitingeală. Toți sunt dezamăgiți, toți își ling rănile, toți sunt dezolați. Jelanie mare! Ha! Tot ce trebuie să mai facem acum este să ne amintim de partidele cu lider nominal care-au dispărut de-a lungul timpului mai repede decât au apărut: PRM – Vadim, PUNR – Gheorghe Funar, UFD – Petre Roman, AP – Teodor Meleșcanu, PNG – Gigi Becali, UNPR – Gabriel Oprea, PPDD – Dan Diaconescu. Konieț filma.
În imaginile de mai jos, câțiva protestatari și câțiva vorbitori către mulțimea împrăștiată pe străzi sau adunată în piața Victoriei.

S-a lăsat cortina peste US Open! Răsuflăm ușurați, mai devreme decât ne-am așteptat! Gata, transpirațiile noastre nici n-au avut timp să apară măcar! Am scăpat de clasicii și obositorii pupici în palmă și suflați spre cer, de privirea spre nori și de bătutul rachetei cu palma! Puștoaica de 20 de ani venită din calificări, un no-name absolut, i-a făcut fericiți pe vajnicii pariori încă din primul tur, 1/64 adică, trimițând-o pe Lela acasă și pe curajoșii pariori de care spuneam, direct în pivniță, cu nasul în butoiul cu vin sau la sticlele de șampanie care trebuie să fie destupate acum! De pe locul 124 WTA, a reușit azi un meci cum rar am văzut. Cu o lejeritate în servă și-n mișcări, cu o dârzenie și-o dorință de câștig demne de Serena Williams, cu o energie de Duracell supraalimentat, puștoaica a dat peste cap toate pronosticurile așa zișilor „specialiști în tenis”, ținând tribunele într-un aplaudat generalizat pe tot parcursul meciului. Grupurile feisbuciste încărcate cu fani de-ai Lelei (Lela – copyright CTP) au amuțit, începând să scrie, ca de fiecare dată când idolul lor o ia în freză, celebrele formule deja plictisitoare fumate de mult „Capul sus, Simonica noastră” și „Tu pentru noi ești number one, mergi înainte!”, iar cei câțiva adulatori de-ai româncei împrăștiați prin tribune, care la început nu știau cum să urle mai tare și să iasă în evidență și-au ascuns steagurile și șepcile tricolore, recunoscând prin gesturile lor neputința idolului lor în fața taifunului din Ucraina, care le-a dat planurile peste cap. Și când mă gândesc cum visau ei, săracii, trofeul… Nici racheta aruncată pe jos, nici loviturile în frunte, nici șușotelile din tribună ale lui Murat Ortadogu n-au reușit să adeverească așa zisele statistici ale la fel de așa-zisilor fani. Cum aveau ei în mințile lor imaginea cu Lela ridicând deasupra capului ditamai cupa US Open… Dezamăgire cruntă pentru cei care au plătit bilet ca să vadă nimicul nimicului absolut și felicitări pariorilor care au avut curaj să riște, pe modelul „totul sau nimic”… Setul 3 a fost de vis, iar finalul apoteotic! Nicio cameră de pe teren n-a mai fost îndreptată spre româncă după ultima minge, toate camerele au surprins uimirea antrenorului ucrainean, fericirea puștoaicei cu ochii în lacrimi și dezamăgirea fanilor Lelei din tribune care brusc amuțiseră… Interviul de final luat Dariei va intra cu siguranță în analele și în istoria tenisului mondial… Iată ce visau fanii Lelei… 81% dintre ei își vedeau idolul direct cu trofeul în brațe… Nici Jaqueline nu stă mai bine, Anett Kontaveit cu siguranță n-o va ierta, mare mirare n-ar fi dacă i-ar da și-un covrig de drum într-unul din cele două seturi, fiindcă este evident că nu poate fi vorba de trei… „Fabulos, bă!”, ca să-l parafrazez pe Banciu, adevăratul cunoscător de tenis…

Aceiași „specialiști în tenis” îi calculaseră Lelei întreg traseul spre și până la finală, neputând concepe în ruptul capului să nu treacă de Daria… Repet, locul 124 WTA, nu Serena, Jabeur sau Iga…

Am văzut azi un Murat Ortadogu (sau cum îl cheamă, nu-i pot reține numele), țeapăn de supărare, închistat în propria neputință și parcă rușinat de ce pronosticuri abracadabrante dăduse el televiziunilor…

Încă o dată, felicitările noastre adresate Dariei Snigur, fata care a făcut adevăraților pariori începutul de săptămână minunat! Aceleași felicitări antrenorului său, care nu degeaba a purtat cruciulițele pe mână…

Am găsit ieri pe nepătrunsul internet un articol pe care vi-l propun aici spre dezbatere. E corect articolul sau nu? Aștept părerile voastre în comentarii. Citez: În urmă cu peste 20 de ani, o fată frumoasă – Ucraina a divorțat de soțul ei – Rusia. Din această căsătorie au rezultat 3 copii – Crimeea, Donețk și Lugansk. Soțul (Rusia) a fost generos și i-a lăsat fostei soții sale o mare moștenire și a plătit chiar datoriile soției sale – aprox. 200 de miliarde de dolari. După despărțire, fosta soție a început să flirteze cu un bătăuș din sat (SUA) și o bandă de golănași (Vest). A început să asculte doar părerile lor și a început să-și atace fostul soț cu ajutorul lor. Soțul (Rusia) s-a enervat și i-a luat cu forța un copil – Crimeea. Apoi, fosta soție, furioasă, a spus că se va căsători cu NATO pentru a-și forța fostul soț să-i returneze copilul – Crimeea. Cu toate acestea, bătăușul american din sat nu a vrut să se căsătorească cu Ucraina și nu a vrut să se bată cu fostul ei soț – Rusia, dar a plănuit și promis că o va ajuta pe fosta soție – Ucraina, să-și umilească fostul soț – Rusia. Fosta soție era o mamă rea și din când în când îi bătea pe ceilalți 2 copii rămași la ea – Lugansk și Donețk. Copiii plângeau și căutau ajutor la tatăl lor, care din când în când îi mai ajuta financiar pe copii și se certa foarte tare cu fosta lui soție. Totul a fost inutil până la urmă. Banditul principal care a provocat această aprigă ceartă între cei doi foști soți s-a folosit de această soție, dorind să-i obțină averea. A incitat-o ​​la ceartă și i-a oferit diverse cadouri (uniforme, arme și echipamente care expiraseră). Fosta soție a decis că are un mijlocitor pe care să se poată baza și a început să fie obscenă și să-și provoace fostul soț. Răbdarea fostului soț s-a terminat brusc, așa că împreună cu vărul său (Belarus) a început să lupte pentru protecția copiilor săi – Donețk și Lugansk. Fosta soție – Ucraina, împreună cu golănașii (UE și NATO), s-au speriat. Principalul șmecheraș (SUA) a refuzat să continue relația distructivă cu fostul ei soț și a lăsat-o pe soție singură și fără ajutor în fața acestuia. Soțul (Rusia) vrea să preia acum controlul asupra tuturor copiilor și proprietăților pe care le lăsase fostei soții. Am încheiat citatul. Deci, ce părere aveți?

Dacă organizatorii qatarezi nu-i dădeau Carolinei un WC, aceasta n-ar fi putut juca astăzi. Ea n-a jucat vreun meci de calificare pentru a accede la acest turneu, fiind săraca abia pe locul 76. Noroc cu acest WC. Și uite-i pe fanii Lelei cum se bucurau ei când au aflat cu cine va juca idolul lor, cum o va spulbera Lela lor cea dragă pe această „neica-nimeni”, cum o numeau ei. Unii poate se gândeau că o vor vedea pe Halep chiar cu trofeul în brațe. Ce să vezi? Țeapă! Caro a măturat-o pe româncă mai rău decât a făcut-o Ostapenko, adică în doar două seturi, nu în trei. Iar ultimul ghem a fost de vis. Ghem cu covrig! 40-O! Din nou covrigi! 40 de covrigi de Buzău pe sfoară cu care Lela a plecat în cârcă din primul tur direct la avionul de Ișalnița, cu haltă la Dobroieștii din Deal. În paralel cu meciul, urmăream halepiștii de pe grupurile lor de fani înfocați, cum nu mai conteneau cu scandările și încurajările gen „Hai că poți”, „Hai Simo, o să revii și o s-o căpăcești!”, „Nu-i nimic că ai pierdut primul set, lasă că le iei tu pe al doilea și pe al treilea!” și toate urările astea de doi lei pe care le spui cuiva doar ca să citească ceilalți, nu că în inima ta crezi ce spui. Penibil și jalnic, în același timp. La finalul meciului, au ajuns cu toții la concluzia că idolul lor a pierdut fiindcă… țineți-vă bine!… a bătut vântul foarte tare la Doha! Da, ați citit bine! De parcă vântul care abia adia nu era peste tot, ci numai în jumătatea de teren a Lelei, dincolo de fileu fiind climă calmă de Hawaii. Pentru simplul fapt că a participat la acest turneu, Halep a primit astăzi 1 (un) punct WTA. Bun și ăsta! În schimb, „Sorănica noastră în colanți” (citat din Radu Banciu) continuă turneul la Doha și a trecut astăzi rapid, în două seturi, de o adversară destul de imprevizibilă, mergând mai departe, fiind la câteva degete de a o întrece pe Lela în clasamentul WTA. Doar că din păcate, nu va trece de Muguruza, n-are cum. Prin ianuarie 2020 când am scris aici AICI că Halep e în declin și va ajunge sub locul 25, mi-am luat hate cât Casa Poporului. Acum, încet-încet, cu glasuri pipernicite, încep toți să-mi dea dreptate. Cum la fel preconizăm și că mariajul recent al doamnei Iuruc (Lela, cum îi spune CTP) nu va dura prea mult. Să zicem, un an, așa, treacă de la noi. Și pentru asta ne vom lua, cu siguranță hate la greu. Toate ca toate, dar poza când Garcia scoate limba se potrivește perfect cu meciul de astăzi! Încă odată felicitări franțuzoaicei și mulțumim Lelei pentru rotunjirile consistente de buget ale adevăraților pariori!

Citim zilnic pe nepătrunsul internet articole încrustate în spaimă scrise stângaci și comentarii răzvrătite pline de patos și candoare oleaginoasă dâmbovițeană despre cum vrea nu se știe cine să ne fure datele noastre, dragile noastre date, prin diferite metode neortodoxe. Mi-l și imaginez pe Marele Hoț, oricare ar fi ăla, rămânând perplex cu lingura de ciorbă de ștevie între gură și farfurie, citind pe un monitor niște date ale unuia din Șolcăuții de Vede. „Uite, bă, au apărut datele lui nea Ciuciurel Păstârnac! Dă-o naibii de ciorbă, acum să vezi ce-i fac ăstuia! Ah, uite-o și pe țața Frosa din Ghimpați, astea sunt datele ei! Senzațional! Stai să vezi ce iese! Stai să-l sun pe colegul meu să i le dau și lui, astea sunt informații extraordinare!” Gluma-i glumă până se termină gluma, dar la final începi să te gândești dacă nu cumva e caz de studiu la Universitatea de Zam și la Facultatea de Gătaia. Ne iau datele! Ne fură ce avem noi mai sfânt pe acest pământ, CNP-ul și ziua de naștere! Senzaționici, megamorocar și gigaextraordinescovici! Ăla de la intrarea în mall nu ne examinează temperatura corpului ci ne ia datele! În zeama din seringa vaccinului e băgată special o bucată de fier beton care ne colectează datele! După ce ne-a injectat serul, în seringa goală sar instant toate datele noastre, se înghesuie cuminți lângă cotor și rând pe rând, sar în mâneca asistentei. Și de-acolo pleacă nu se știe unde. De fapt nu știm noi, dar nea Ciocea din Falaștoaca știe exact unde. La fel, Măria Floarea Cocardel din Clinceni. Ei știu tot. Și ne spun și nouă, unde altundeva decât pe centura de castitate socializabilă care fură date. Doar că noi, în prostia noastră, nu băgăm la cap. Ei știu că dacă în spatele grajdului lor au construit unii un stâlp înalt cu multe antene agățate de el, e clar că de-acolo de sus cineva vrea să le fure datele. Și se uită cu spaimă, zi de zi, spre vârful stâlpului, speriați de ideea că dacă ar rămâne fără datele alea, e ca și când le-ar fugi vaca de-acasă. Seara își verifică buletinul de sub pernă, răsuflând ușurați, „Uffff, e aici, nu l-a furat nici azi, probabil e ocupat sau doarme ăla care trebuie să-mi fure datele din el!”. Știu ei, au auzit ei că sus pe stâlpul ăla stă cocoțat un cincige care face și drege, multe și mărunte, dar în special e pus acolo să ciordească datele sătenilor onești și civilizați. Ce răutate! Ce răi sunt unii oameni, auzi, să fure date! Ne văităm că s-au montat prea multe camere prin oraș, cineva vrea neapărat să ne urmărească, are ceva cu noi, dar când tuta aia a împins femeia în fața metroului, am sărit toți, cu mic, cu mare, cu gura și mai mare că trebuiau montate mai multe camere de supraveghere, mai performante și cu zoom mai mare, ca să poată fi identificată rapid tuta. Păi cum e? Vrem camere sau nu? Vrem viteză cât mai mare la internet sau nu? Vrem protecție mai mare împotriva bolilor sau nu? Păi vrem. Vrem să ne vedem live oile din staul, direct de pe telefon dar sărim de poponeață în sus când ne cade netul și se scurge direct sub pat. Și-atunci cum să se facă să fie bine și pentru omul care vrea, dar în același timp și pentru țața Floarea necredincioasa? Nu poți să împaci pe toată lumea, n-ai cum. Mi-l imaginez pe ăla care strânge datele tuturor cum amestecă el cu furculița prin strachina plină și la un moment dat înfige furculița într-o dată de-aia și exclamă fericit: „Esteeeee! Am prins-o”. Fenomenal, bă! Ne fură datele! La prima călătorie în cosmos, strachina aia plină ochi cu date va pleca de pe Terra și va ajunge în spațiu! Dacă cineva o va da extratereștrilor la schimb cu trei pachete de țigări de pe Andromeda? Fantastic! Cum spuneam, ne fură datele. Suntem atât de importanți ca indivizi la scară globală încât cineva nevăzut stă pe capul nostru să afle unde stăm, câți bani ne mai poate scuipa sâmbătă ATM-ul de la Lujerului și dacă am divorțat sau nu. „Uite-l, mă, pe Miticuță din Dragoslavele! Ah, uite-o și pe Firfirica din Ferentari! Gata, le iau datele!”, zice hoțul universal. Când instalăm un app, nu ni se iau datele cu buna noastră știință, când am instalat Facebook sau Twitter și am dat OK cum că suntem de acord cu colectarea datelor, locația sau alte amănunte de-astea personale nu ni s-au luat datele cu acceptul nostru. Când comandăm on-line hârtie igienică și Afomill, nu acceptăm să ni se colecteze datele. Nuuuuuu, e „mult mai bine cu Afomill!” Dar când ne verifică temperatura corporală la intrare în Kaufland, se fură tot. Sigur că da! Sângele, plasma, limfa, un crac de ADN și toată informația noastră genetică. Toate astea ajung în buzunarul de la spate al paznicului de la Chihuahua Security! Sigur că da! Și-am mai auzit o trăsnaie. „Eu sunt medic, cum să-mi ia mie temperatura un paznic de la Kaufland?” De parcă pentru a citi trei cifre de pe un aparat ar trebui să ai masterat și doctorat! Da, medic care afirmă „îmi ia temperatura”, de parcă i-ar lua sacoșa din mână. De parcă i-ar lua temperatura aia și ar duce-o în spate pe raftul cu reduceri, iar el ar intra în magazin gol, ca o fantomă, fără temperatură. Colosal! Aici suntem. La nivelul ăsta. Sunt curios dacă eram o nație de amibe, euglene, bureți de șters sau parameci am fi gândit la fel. Suntem totuși oameni, despre care se spune că ar fi niște ființe superioare. Superioare cui? Superioare în raport cu cine? Întrebări fără răspuns. Tot ce știm e că „ne ia datele”. Și fuge cu ele în văzduh. Iar noi rămânem goi pușcă, fără date și fără viitor. De parcă avându-le, am avea. Viitor, zic.

Azi, tanti din poza TNR de deasupra a trecut de la poze filtrate și faceapp-ate fățarnic, la exact next level, adicătelea la scârțâit pe gură. Și și-a tras o dublă cu voce pe StaGra. Zdrăngănit-a printre dinți și buze și i-a ieșit așa: „Toată lumea mă întreabă dacă m-am vaccinat!” Mi-am și imaginat cum întreaga planetă (toată lumea, nu?) s-a așezat la coadă la întrebări. Nu știm dacă și ce le-a răspuns oamenilor veniți tocmai din Filipine, Kiribati, Nauru, Vanuatu și Tuvalu încă de astă primăvară ca s-o ia la întrebări. Dar „diva” unora nu s-a putut abține și a continuat abracadabrismele: „Îmi place să fiu un om care îi place să aibă o viață normală și echilibrată!” No comment!

Nemțoaica Angi Kerber a arătat ieri tuturor o lecție de sportivitate și în special un exemplu de OMENIE. Mulți dintre sportivi ar trebui să învețe, dar mai ales Lela (copyright CTP). De la mângâieri prietenești până la cuvinte de susținere și chiar la căratul enormelor termobaguri până în afara terenului. „Nu așa ar fi trebuit să se încheie acest meci. Fă-te bine cât mai repede!”, a scris Kerber pe Instagram, după meci. „Sper să revină cât mai repede!”, a mai spus nemțoaica. Felicitări, Kerber! Nota 10! În oglindă însă, să ne amintim de finala de anul trecut de la Roma când Pliskova a jucat accidentată și s-a retras la începutul setului 2. N-am văzut omenie la Lela, empatie, nimic. Am văzut doar bucuria imensă a româncei pentru trofeul câștigat, fără să-i pese câtuși de puțin de adversara ei care era praf, accidentată într-un colț. Adică un comportament exact opus față de cel de azi al jucătoarei germane. De-asta la capitolul caracter (și nu numai), Germania este unde este și noi suntem unde suntem. Când elimini din echipa ta pe Virginia Ruzici, când îl dai afară pe Teo Cercel în perioada căruia n-a avut nicio accidentare, n-ai ce comenta și nu te poți aștepta la nimic bun. Evident, Sorana l-a văzut liber pe Teo și l-a „săltat” imediat. Deja se văd rezultatele… Nu ne putem bucura de problemele medicale ale Lelei, Doamne ferește, nu avem cum, dar dacă avem un ochi format, nu putem trece cu vederea faptul că timpul ei a trecut, că din urmă vine o generație tânără căreia nu-i mai poate face față și că fără un „Cercel” adevărat, nici măcar Cahill n-are ce face. Presimt că și australianul va pleca nu peste multă vreme din acest „team”. Trebuie să fim realiști și obiectivi, deci să spunem că din păcate pentru fanii lingușitori și din fericire pentru pariori, Lela va pica de pe locul ăsta pe care oricum nu-l merită și pe care a ajuns doar datorită unor circumstanțe (asta e și părerea lui Radu Banciu, care nu poate fi suspectat că vorbește pe lângă subiect). Racheta trebuie pusă în cui! Ar trebui să se pregătească pentru întemeierea unei familii, copii, Iuruc, de-astea. Locul ei nu e nicidecum în Top 5 WTA, am mai spus asta și trebuie s-o spunem abrupt. Și în curând îmi veți da dreptate. Din păcate pentru lingăi și lingușitori… foarte curând!

S-a întors România cu Dunărea-n sus, e clar! Peste 1400 de urși împușcați în ultimii 8 ani și nimeni n-a zis nimic. Deodată, ce să vezi, a explodat mass media din cauza ursului cu nume de rege. Măi, să fie! Oare de ce exact acum? Păi e simplu: perdea de fum, fumigenă, privitorii de Antena 3 s-au luat după fentă, au picat pe cheie, iar pe neveu, când toți se uitau spre păduri și ursoaice cu pui, la Palatul Victoria au trecut pe repede înainte legi peste legi, HG-uri și OUG-uri. Perdea de fum pentru încețoșarea până la invizibilitate a scandalului vaccinurilor. O „doză” de urs salvează o doză înfiptă în umăr. Presa a distras subtil și elegant atenția mulțimii de la ce e important, și a dirijat-o spre urs. Pentru asta va primi o nouă tranșă consistentă de lovele mascate în timpi de reclame la cine știe ce comunicate. Fanii Taraf TV se uită la știrile cu ursu` ca șomârleaua la ciungă și se înfig în Facebook cu „Je suis Arthur”, iar Cîțu cu „î” din „i” face și desface în timpul ăsta tot ce-și dorește. Până și lui RFI Muc i-a luat-o părul în sus când a citit știrea ursofilă. Prințul are toate aprobările legale necesare plus derogarea de la interdicție, are chitanța care dovedește că a plătit atât cât i s-a cerut și a împușcat exact ce i s-a indicat, deci în fața oricărei instanțe e alb ca creta. Nu e vina lui că nu i s-a cerut 25.000 euro taxă sau mai mult. Atât i s-a cerut, atât a plătit. A obținut autorizație pentru un urs, a împușcat un urs. Punct! Adăugați și faptul că tatăl lui e prieten de-o viață cu primul om din statul român pe care l-a și decorat și aveți tabloul complet. Vinovăția este eventual în curtea noastră, la noi trebuie căutați eventualii vinovați, dacă or fi. La funcționarii din Ministerul Mediului care au dat derogare pentru „împușcarea unui urs” și la responsabilii silvici care l-au însoțit pe prinț la vânătoare. Dar dacă nu e nimeni vinovat? La asta v-ați gândit? Dacă e doar o cacealma de 3 lei? Evident, e o exagerare și când se spune că acest Arthur (Și mai cum? N-are și prenume?) ar fi cel mai mare trofeu din Europa, blana lui are 595 de puncte. Recordul în România a fost în 1983, un urs de 687,79 puncte. Și mai sunt vreo 12 trofee de peste 600 de puncte. Chestia cu „cel mai mare urs din Europa” e o glumă de doi lei. Recordurile din Europa au fost: Cehoslovacia – 367 pct, Bulgaria – 375, Croatia – 448, Iugoslavia – 582. Ne spune asta chiar Adrian Năstase, care chiar știe ce vorbește pe subiectul „vânătoare de urși”, deci astea nu-s trofee. Acest Arthur însă, chiar e „trofeu”! Hai, „băbăeți”, plimbați ursu`! Păi ăla omorât de o mașină la Sovata era de peste 600 de puncte, pe el cum îl chema? Avea un nume? Oare o să aflăm că-l chema „Sofocle” sau „Demetriad”? Sau mâine-poimâine o să aflăm că toți urșii din România, care sunt cu miile, au nume, prenume și CNP? Ruginește lanțul, „băbăeți”, lăsați-ne cu arthurii inventați. O parte din presă îl numește pe vânător „prințul austriac”, atât de vâscoasă geografic este. Alooooo, Simeria! Press, prințul are doar proprietăți în Austria, este cetățean al statului Liechtenstein. În Austria e interzis să ai două cetățenii, nu poți deveni cetățean austriac decât dacă renunți la cealaltă cetățenie. Și nu este al 16-lea pe scara ierarhică a accederii la tron, ci undeva pe locul 20 spre 25, un fel de „vărul sărac de la țară”. Lăsați ursul în treaba lui, deja prințul i-a postat blana jupuită pe twitter. Tipic românesc, ne răzbunăm pe prinț dându-i „o stea din cinci” pe Booking și pe Trip Advisor, deși nu doar că n-am vizitat acel castel în viața noastră, dar nici măcar nu știm unde e pe hartă și cum se scrie corect numele localității. De parcă pe prinț l-ar durea prea tare faptul că în loc de 135.000 de vizitatori pe an va avea doar 100.000! Oricum, suntem convinși că Google are toate țiglele pe antene și nu va accepta astfel de „românisme”, deci nu va lua în calcul asemenea inepții. Stelele se dau după ce ai fost acolo și fiindcă știi despre ce vorbești, nu fiindcă proprietarul punctului vizitat a împușcat un urs sau a dat cu mașina peste vreo veveriță. Cât să fii de arthur cu „a” mic? Uitați-vă mai bine la ce legi trec masiv cât timp anteniștii se uită la „Survivor” și la „Te cunosc de undeva”, lăsați în pace castelul prințului din Riegersburg (nu Regesburg, cum scriu unii prin presă)! Nu fiți arthuri, gândiți, nu doare! Salamul se ține în frigider, nu în playlist! Din propoziția „Sandu mănâncă ciorbă”, unii au mâncat „mănâncă” și acum ascultă ce-a rămas. Nasolmente!

Astăzi, Lela (copyright CTP) a părut neputincioasă, resemnată, limitată, fără personalitate, de parcă ar fi fost numărul 125 mondial, nu tenismenă de Top 10 sau 5. Fanii ei erau convinși că va lua titlul, ea spunea că se simte pregătită, se lăudase că zgura e suprafața ei favorită, deci toți așteptau să vadă un meci în care idolul lor s-o facă țăndări pe Sabalenka. Doar că a ieșit exact invers, românca fiind practic pulverizată de fata de dincolo de fileu. As trosnit la finalul primului set, așa, ca un semnal. Scurte ca la manual și serve cu peste 180 km/h. Apoi cu ghem la zero și cu un as chiar la ultima minge a meciului, așa, ca de „la revedere”, am urmărit cu toții un meci unde bielorusa a făcut exact ce a vrut pe teren, ca și când ar fi jucat cu nr. 203 WTA. Imediat fanii au întors-o ca dincolo de Pitești. „Aia era ca un tanc, știam sigur că nu poate să treacă Simonica noastră de un asemenea mastodont, aia era mai înaltă, ar trebui să se organizeze meciurile pe categorii, ca la box, aia juca la categoria grea și Simonica noastră la muscă”… Scuze de-astea puerile, de neîngurgitat de către adevărații cunoscători ai tenisului. De parcă înălțimea ar fi contat, să ne gândim că nici Ash Barty nu are vreo înălțime care să ne sperie și totuși în finală va da de pământ cu bielorusa de nici nu va ști ce a lovit-o, ascultați-mă bine! Au urmat după încheierea partidei, pe toate forumurile fanilor româncei, toate invectivele la adresa câștigătoarei și toate epitetele negative cunoscute. Brusc, după meci, toți jurau că știau încă de ieri că nu va câștiga Lela lor. Dar exact ieri spuneau că românca e invincibilă și va aduce trofeul în țară. Mă deranjează ipocrizia, mă deranjează lipsa de fair-play și faptul că se dau mulți cunoscători într-ale tenisului, dar dacă-i întrebi ce e aia „passing shot”, „forceful shot” sau „groundstroke” se uită la tine ca șomârleaua la o lingură de lemn. A fost un meci de necomentat: 6-3; 6-2 pentru Sabalenka, meci închis într-o oră și șapte minute, primul set terminându-se în doar 31 de minute. Aryna a avut azi o servă de zile mari și un rever de sărbători naționale. Românca nu a reușit niciun break, nici măcar când conducea cu 40-0, ba din contră, într-un gest de maximă frustrare, a mai făcut o nefăcută și a dat cu racheta de pământ de i-a sărit smalțul, după ce Sabalenka a dus scorul la 3-1 în setul secund. În 2020, la Adelaide, Sabalenka o mai altoise odată cu 6-4, 6-2, deci românca ar fi trebuit să știe la ce să se aștepte. Îmi amintesc că fanii români erau revoltați la meciul trecut cu Marketa, când un comentator sportiv a spus că idolul lor joacă „precum în zilele ei bune”, reproșându-i cu toții acestuia că „fata noastră dragă doar nu e în declin, cum să își permită să spună el așa ceva?” Ba, se pare că exact așa este. Se pare că încet-încet, tenisul ei se va atrofia și o va lua, diluat, la vale. Să nu uităm că în Top 7 ea e singura de 29 de ani. În rest, celelalte au 26 de ani (Svitolina), 25 (Barty), 23 (Osaka), 22 (Kenin), 22 (Sabalenka) și 20 (Andreescu). Vârsta ei își va spune în curând cuvântul iar din urmă vine o generație tânără alergând. Se pare că fanii uită asta. Participarea Lelei la Turneul Campioanelor e în pioneze, ea se află acum pe locul 20, iar pentru a nu rata prezența la Shenzhen trebuie să ajungă în primele 8. Comentariile sunt de prisos. Unii mai obtuzi spuneau că asta e „pedeapsa pentru neparticiparea la FedCup”. Parcă n-aș fi de acord cu ei, totuși. „Peste draga noastră motoretă Mobra a dat azi o Harley Davidson. Nici Papa Francisc, nici Dumnezeu din ceruri, nici spectatorii nu puteau să facă azi ceva în fața Igăi Swiatek”, declarase CTP pentru ProSport în anul 2020, după meciul Halep – Iga Swiatek din optimile de finală ale Roland Garros, când românca a pierdut cu scorul de 1-6, 2-6 în fața jucătoarei de pe locul 53. Acum, după meciul cu bielorusa, citim: „La un moment dat mă temeam că dacă încasează o katiușă trimisă de bielorusă, Halep ar putea ieși KO pe targă, astăzi a scăpat nebătută!”, a scris același CTP pe Facebook. „Tomorrow is a new day!”, atât a avut de comentat Halep pe Twitter. Celebrul Radu Banciu, fin cunoscător într-ale sporturilor, spunea cândva: „Dacă vezi pe facebook la profilul cuiva că e fan Halep, Hagi sau Steaua, să fugi cât poți și să nu-l accepți sub nicio formă în lista ta!”. „Aryna a jucat astăzi un tenis de pe altă planetă!”, conchide WTA. Ghem, set, meci.

Îmi aminteam recent de jocurile copilăriei și de năstrușniciile de care eram capabili la vârsta la care internetul nu era nici măcar pe țeavă iar „bullying” însemna pentru noi o navă spațială care ateriza pe Magheru, în față la Inter. Și memoram zâmbind la momentele în care vreun coleg de joacă nu ne era chiar simpatic și încercam să-l „împungem” cu orice ne venea la îndemână și de fiecare dată când prindeam ocazia. În mintea noastră de școlari rebeli, era bine să „cășunăm” pe câte unul până îl aduceam la disperare. Pentru noi era o distracție, pentru el… parcă nu prea. După zeci de ani, am dat peste aceeași formulă „Da` de ce n-ai căciulă?”, exact ca-n bancul arhicunoscut. Și m-am văzut din nou copil de clasa a doua, citind o postare pe infinitul internet. Cineva postează o poză cu o plantație de palmieri și se semnează pe poză, fiind documentarea lui proprie și personală. Nimic ieșit din comun până aici. Comentariile ce au urmat mi s-au părut însă fabuloase. Le citeam crucit și m-a plesnit râsul de am trezit mâța din somn care a sărit cât colo privindu-mă perplexă. Apare un nene care întreabă dacă ăia sunt cu siguranță „pamieri”. Pamieri, da, așa a scris. Cel care a postat îi răspunde, elegant, că s-a documentat și sunt chiar palmieri. Atacatorul nu se lasă și începe sarabanda agramatismelor de la „întradevăr” până la „mie mi s-a părut plantație de marihuana”. Da, marihuana a scris. Și fiindcă cel care a postat a ripostat, insistând să-i explice că într-adevăr palmieri sunt cei din poză, celălalt simțindu-se lezat în amorul propriu a început dileala lingvistică de genul celei amintite mai sus, „Da` de ce n-ai căciulă”. „Da` de ce n-ai scris că e cea mai mare plantație din lume? Da` de ce te-ai semnat pe poză? Da` de ce aia și ailaltă”? Mai avea să-l întrebe da` de ce are șosete negre în picioare când scrie pe facebook și leșinam de tot. Copilărie, unde ești? „Cășunăm și noi pe cineva? În imagine, niște „palmeri” care seamănă leit cu „marihuana”.

Inventăm dușmani și înjurăm inamici ipotetici. Ni se pare că toți sunt contra noastră și că cineva nevăzut ne pune mereu gând rău. Bănuim că cineva își dorește să ne fure nevasta care e Miss Planet sau că o scorpie feminină vrea să ne fure bărbatul care tocmai a câștigat marele premiu internațional de frumusețe masculină. Că unul a pus gând rău mașinii noastre și că ar vrea s-o fure. Că un anume personaj vrea să ne bată copilul sau să ne omoare câinele. Născocim cele mai rele lucruri din sculare în culcare, zi de zi, fără să realizăm că de fapt noi suntem cei cârcotași care acuză, evident fără vreo dovadă palpabilă. Și evident, nu recunoaștem nici trași pe roată că de fapt vina e la noi și că singurul neuron începe să ni se destrame și să ne joace feste. Asta facem pe timp de criză. Inventăm și bănuim. Cârcotim și șușotim. Ne-a pierit până și simțul umorului când ne furăm o păcăleală totală de 1 aprilie. Așteptăm vara, poate soarele și vitamina D să ne recalibreze. Dacă se poate. Dacă nu, folosim Neosalvasan, 606 sau Ftalilsulfatiazol. Poate-poate…

Cred că nu trebuie (sau n-ar trebui) ca numita pandemie să schimbe cu ceva interiorul, faptele sau toleranța noastră față de ceva anume sau față de cineva. Cât de (ne)toleranți am fost acum doi ani, de exemplu, așa suntem (sau ar trebui să fim) și acum. Ce făceam atunci, facem (sau ar trebui să facem) exact la fel și acum. Și cred că n-ar trebui să formulăm fraze despre „proști”, adăugând „dar noi, ceilalți…” sau „însă noi, cei care nu suntem proști…” Care e bariera dintre „ei” și noi? Ce arbitru universal decide exact cine e prost și cine nu? Dacă un lucru e făcut în mod neconvențional în accepțiunea noastră, gata, l-am catalogat pe făptuitor „prost” în secunda doi. Să-l ferească Baal pe unul care să nu fie de acord cu ce-am scos noi pe gaura de la gură, instant, el e considerat „bou, dobitoc și prost”. Despre toleranța asta e vorba, nu vorbim despre (in)toleranța organismului la apă minerală, la păpădie sau la frișcă. Citim și trecem mai departe când nu ne convine ceva, fără să comentăm în vreun fel, sau catalogăm oameni și fapte strict după capacitatea noastră de înțelegere? Cum e mai bine să facem? Să ne gândim că un intolerant ne-ar fi etichetat „proști” dacă în 1980, de exemplu, i-am fi povestit cum am văzut noi poze de pe Marte, făcute de o mașinărie cu roți și cum vorbim noi, cu video, cu oameni de pe întreaga planetă de pe un telefon pe care îl cărăm cu noi în buzunar peste tot. Un tolerant însă, ar fi încercat să înțeleagă ce am povestit, ar fi cerut detalii și ar fi picat pe gânduri, căutând să studieze fenomenul, tolerându-ne „inepțiile” auzite. Catalogatul oamenilor ține de noi, cei care, cum spuneam, n-ar trebui să ne schimbăm de pe o zi pe alta, de la o pandemie la alta, de la o situație la alta, sau în funcție de persoană. Cel care nu poartă mască, nu e un „prost”, pur și simplu el crede altceva și-și asumă faptele și consecințele. Cel care nu se vaccinează, n-ar trebui considerat „bou”, cum văd că se poartă pe nepătrunsul internet. Omul doar gândește altfel, diferit de ceilalți. Toleranța este o ață extrem de subțire, pe care o mutăm de colo-colo, cum ne convine nouă și în funcție de persoana în cauză, care ne e prieten sau nu, cu care empatizăm sau nu. Doar zic, e părerea mea.

👍👍👍 În țara în care Flick e considerat poet, Zară și Bahmuțeanu transmit live și există oameni care îi privesc, Andra și Delia sunt considerate dive iar Tatoiu a ajuns de râsul tuturor, Șoșoacă vorbește în megafoane în timp ce Adrian Năstase e tras pe linie moartă, Cristoiu e denumit „ziarist” când spune „Guglî” în libertate iar cei care au dorit ca fotbalul românesc să prospere au fost „pușcărizați”, Radu Paraschivescu are sute de fani și zeci de lingușitori fără ca vreo ființă normală să se mire, în timp ce celălalt Radu de la Look abia a reușit să-și găsească 17 prieteni în lista lui (exact atâția am și eu), Barna e considerat tablou de mare artă iar Iliescu e ridiculizat, unde cineva care spune că bucureștenii trebuie să meargă în parcuri ca să procreeze e votat de oameni și ajunge primar de sector, unde Cerva e mai apreciată decât Geoană și Lovin e mai bine văzută decât Dinescu, unde Șeli e mai vizionat decât ziarul lui Boanchiș, în țara în care Bendeac e considerat actorul nepereche iar Șora e ridicat la rang de zeu, telenovela ieftină și maneaua sunt ingredientele must have ale vieții cotidiene iar la scălâmbăielile lui Doru Octavian Dumitru există ființe umane care râd, în țara în care mina de pix fără pix costă mai mult decât un pix cu mină cu tot, iar un kg de mere e mai scump decât un litru de vin făcut tot din mere, în țara în care se spune de zeci de ori pe zi „Să moară mama!” iar când covrigul o ia pe mamă și-o suie în izoletă, exact ăia care foloseau expresia asta plâng cu orăcăieli pe facebook și-l înjură pe Dumnezeu cu spume, e clar, în țara aia nu mai putem trăi fiindcă nu mai avem scăpare! Încovrigatul ăsta ar trebui să ne mănânce pe toți, să se sature cu noi, să se mângâie pe burtă și să tragă o râgâială demnă de un talent actoricesc marca Marius Manole! 👍👍👍

Cafeaua nu e doar un instrument de trezire. Nu e doar o sculă care să-mi ridice pleoapele de pe ochi. Ea e mereu timpul meu, numai pentru mine. Sunt egoist dintotdeauna, se știe. E un ritual numai al meu și cafeaua trebuie să fie bună întotdeauna. E obligatoriu. E un lux care ține loc de spa, wellness sau jacuzzi mental. Toate cele se întâmplă „la o cafea”. Ne vedem la cafea, ieșim la cafea, vorbim la cafea. Cafeaua e pentru sporovăială, bârfă, proiecte, idei sau amintiri. „Ne vedem la o cafea?” „La O cafea!”. Vorba vine „O cafea”, vor fi cu siguranță două, trei sau mai multe. Pentru mine cafeaua este un must have. Nu se poate fără. Începând din clasa a șaptea. Since 1980. Cafele dimineața, cafea ziua, cafele seara și din nou cafea noaptea. Mâncarea poate lipsi sau poate fi împuținată până spre deloc. În schimb, cafeaua nu trebuie să lipsească, nu se poate să „nu fie”. Niciodată. Eu nu beau cafele, eu stau la cafele. Mi se face poftă și când văd o ceașcă plină cu cafea, din care ies aburi. Chiar dacă e doar o poză. Leșin de plăcere să stau „la cafea”. Chiar și numai s-o miros. Indiferent de care și cu ce e. Cu spumă de lapte vegetal, cu colorant eco-bio, cu nucă pisată, cu lapte de caju, de ovăz, de migdale, cu ciocolată, cu caramel, nu contează, cafea să fie. Cu capac de ness sau cacao. Sau fără. Cu Pepsi sau fără. Cu energizant sau nu. Nu contează. Important e că eu am turnat prima dată în ceașcă lichidul maroniu, fierbinte. Restul sunt mărunțele, mărunțișuri irelevante. Mai zic odată. Eu nu beau cafea, eu stau la cafele, tovarășele mele de viață care miros a existență. A cer, a noapte, a răsărit de soare sau a amurg. A suflet și iubire. Cu suflet și iubire. Draga mea cafea, te-aș întreba în fiecare zi câte ceva. Ai atâtea să-mi spui, ești o comoară de povești adevărate! Ești însăși viața.

Am contorizat 54 de ierni trecute peste căciula mea. 19.725 de zile și nopți, cu ani bisecți cu tot. Zile și nopți în care am râs sau doar am zâmbit, am dormit înconjurat de vise și am crescut printre visuri, fără lacrimi și fără să plâng. Mi-am schimbat an de an talpa piciorului, ajungând de la botoșei la bocanci mărimea 42. Astăzi opresc timpul în loc și-i ascult freamătul. E o zi în care vreau să aud muzica fulgilor de nea care-mi susură serenade la urechi. De mâine voi continua viața în același ritm alert ca și până acum. Azi e zi de petrecut, de mâncat și de băut, iar printre picături, de visat și de privit în urmă cu nostalgie. Un gând vintage pentru vremurile trecute, o poveste verde pentru copilărie și un car plin cu povești la fel de colorate ale unui om născut în alt secol. Trecând prin două secole, am ce povesti și am la ce mă gândi, am amintiri cu ghiotura. O viață în care am cunoscut oameni și oameni, peste cinci decenii pline cu fapte bune sau rele și gândul că per total, viața mi-a oferit tot ce mi-am dorit și tot ce am visat, dar niciodată gratuit. Universul nu donează, el doar te sfătuiește cum, când și ce să faci ca să ți se îndeplinească dorințele. În călătoria asta planetară am dat deopotrivă peste oameni care mi-au înfipt adânc rădăcinile în pământ, peste persoane care mi-au dat aripi să zbor, dar și peste personaje care m-au tras de picioare ca să alunec, punându-mi piedici ca să cad. Tuturor le mulțumesc astăzi, fiecare dintre ei a avut rolul său în viața-mi. Oamenii din preajma mea au venit și au plecat, toți lăsând în urma lor o dâră de încântare și balsam sau una de funingine și dezgust. Cu toate astea, dacă aș fi din nou în botoșei și mi s-ar oferi oportunitatea să-mi aleg parcursul pe pământ, aș alege același drum, fără discuție, fără nicio deviere de la traseul pe care l-am străbătut deja până acum. Azi mă plimb printre fulgi de nea și-mi scotocesc folderele interioare, încercând să scot de-acolo imagini și vise color, pe care le acopăr cu linia vieții din palmă, să nu se ude. Le păstrez intacte și așa vreau să rămână. Sunt recunoscător pentru ele, pentru sentimentele trăite, pentru emoțiile avute și experiențele de viață. Sunt recunoscător pentru încântarea de a trăi o viață frumoasă. Dumnezeu mi-a dat întotdeauna exact atât cât a știut că pot să duc și cât am nevoie, nici mai mult, nici mai puțin. Peste toate, ca un bonus la viață, mi-a dat sănătate maximă, părinți extraordinari, o soție minunată și socrii de excepție, notați cu 11 pe o scară de la 1 la 10. Și pentru toate astea Lui îi sunt recunoscător. Eu nu-I cer niciodată nimic, fiindcă El știe ce am eu nevoie. Eu doar îi mulțumesc lui Dumnezeu anticipat pentru tot ce știu sigur că-mi va da. Și întotdeauna mi-a dat, ajutându-mă să trag tare și să lupt pentru a obține tot ce am dorit. Așa cum am mai spus, de la botoșei la bocanci mărimea 42, totul I se datorează. Linia vieții mi-a fost înfloritoare și frumos mirositoare. Decorul astral al existenței mi-a fost mereu favorabil. N-am dor, n-am ler, n-am scor, n-am cer. Am doar foldere pline cu nostalgii pentru copilăria și adolescența din secolul trecut și fișiere întregi cu mulțumiri pentru divinitate, pe care astăzi, la zi mare, în cea de-a cincizecișipatra zi de balanță, le readuc în actualitate, în gând, în simț și în trăire. Le acopăr cu mâna și cu gândul, ca să nu se deterioreze atingându-le vreun fulg de nea… Mă plimb prin zăpadă. E 28 ianuarie și ninge superb…

Ne-am înțeles din priviri, astfel încât Tudorică și Dolț nu s-au așezat, plecând în parc și lăsându-ne pe mine și pe Deciu să luăm loc pe bancă lângă cele două fete. Ne-a cam luat ceva timp să ne cunoaștem și să ajungem la o înțelegere, adicătelea să mergem să vedem un film pe bulevard, riscând să pierdem trenul de seară și astfel să ajungem în sătucul nostru cu trenul de noapte mult după miezul nopții, iar acasă mult mai târziu, luând în considerare și niște kilometri de la gară până acasă, cum v-am povestit în partea doua, aici: https://samcezar.wordpress.com/2020/12/23/facebook-in-1978-2/ și în partea treia, aici: https://samcezar.wordpress.com/2021/01/06/facebook-in-1978-cap-3/ . Dar asta nu mai conta. Important era pentru noi să ne distrăm cât putem în această escapadă și să uităm de consecințe. La ultima reprezentație din zi, eram deja cu biletele în mână la intrarea în cinematograf unde urma să-l vedem pe Winnetou în toată splendoarea lui, cel mai important lucru pentru noi fiind de fapt să vedem cum arată o sală de cinematograf, pe interior. Știam de la tătucul nostru Cadela că neapărat la balcon și neapărat pe ultimul rând trebuie să stai când ești cu o fată. Like, ne-a plăcut asta. Admiram de-a fir a păr fetișoara scundă de lângă mine, semăna leit cu cea mai frumoasă fată din clasa noastră, colega „Giordaș” pe care o alintam așa fiindcă se parfuma mereu cu „Jordache”, un parfum greu de procurat la acea vreme. Așteptam să intrăm în sală și îi urmăream fiecare mișcare a feței încercând să-i intru în toate grațiile posibile, numai s-o văd lângă mine la balcon. Părea fragilă ca un fir de iarbă și copilăroșenia asta mă făcea să fac iar și iar câte-o paralelă cu Giordaș, colega mea minionă, de o frumusețe răpitoare, care purta mereu tricouri lălâi, cu 3-4 numere mai mari, doar-doar o părea mai mare și mai impunătoare. Deși ea nu știa, nouă ne plăcea s-o vedem așa, iar în bârfele noastre băiețești ne-o imaginam alergând prin ploaie ca la un concurs de tricouri ude. Evident, fără să avem curajul să-i spunem și ei ce vorbeam noi. Fiindcă nici măcar nu te puteai uita în ochii ei cristalini ca să-i spui ceva direct. Plus că mai avea și un frate mai mare care ar fi dat cu noi de țărâna uliței instantaneu. Așa tricou lăbărțat avea și fetișoara cu care urma să intru la film. Când mai erau câteva minute până să se deschidă sala, îi vedem pe Tudorică și pe Dolț cu două fete la braț, urcând dinspre Cișmigiu pe bulevard, spre noi. Facem repede fetelor prezentările, anunțându-i pe cei doi că „noi intrăm la Winnetou”. „Noi nu intrăm cu voi aici la „București”, am luat bilete peste drum, la „Victoria”, e „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” în regia lui Sergiu Nicolaescu, ne anunță celălalt grup de patru. Îl iau deoparte pe Tudorică și-l întreb, speriat, cum ajungem la gară când ieșim de la film. „Până la Unirea pe jos, de-acolo luați și voi pe 12 până la capăt”, mă îndrumă el. Like! Zis și făcut, share-uiesc discret cu Deciu informația primită și ne calmăm. Stabilim în gura mare că ne vedem „acolo” după film, fără ca frumoasele să audă cuvântul „gară”, noi eram bucureșteni, ce naiba, doar fuseserăm deja instruiți să spunem fetelor că locuim pe Calea Victoriei și suntem vecini. Ca o paranteză, după niște ani buni, chiar pe Victoriei urma să-mi stabilesc domiciliul din buletin. Soarta, poate am atras asta, cine știe? Așadar urmăm indicațiile despre ultimul rând, vedem filmul pe bucățele, neînțelegând nimic din el, fiindcă ne ardea de film cum îi arde unui șoșolonc să mănânce ceapraz cu crăci. Deciu și fata într-un capăt al rândului, eu cu miniona în celălalt. Like! Una peste alta, fără a intra în detalii, fiindcă mai citesc și minorii, apare „The end” pe ecran, se aprinde lumina în sală și ne îndreptăm spre ieșire, fericiți fleașcă de aventura noastră. Cer fetei numărul de telefon, mi-l scrie pe un bilețel, (6 cifre magice, Wow!), mi-l cere și ea pe al meu, eu evident că „nu pot fi sunat că am cuplaj care vorbește tot timpul și nu mă poate suna nimeni, plus că locuiesc cu părinții”, vrăjeala ține, sau cel puțin așa cred eu, cert este că într-un final le conducem pe fete până la troleibuz și ne despărțim cu greu, printre promisiunile revederii cât mai degrabă cu putință, dorul fiind, nu-i așa, nețărmurit. „Îți dau încă un bilețel, să nu-l citești decât după ce mă urc în troleibuz!”, îmi zice miniona. „Promit!”, zic, încântat nevoie mare, așezându-l atent în buzunar lângă celălat cu numărul ei de telefon. Pleacă fetele, se urcă una în 84, una în 93 și rămânem ca doi plouați în fața statuilor de la Universitate. Nu știam pe-atunci să „batem Cuba”, am fi făcut-o cu siguranță. Tot ce știu e că ne-am lăudat între noi, care mai de care, cu realizările noastre de pe ultimul rând de la balcon, cu ce de Love ne-am dat, presimțind cât share vom da la noi în sat după aventura asta și imaginându-ne câte like-uri vom primi de la colegi, grăbindu-ne totuși spre Unirea, să-l luăm pe 12 spre gară cât mai rapid ca să prindem trenul de noapte spre „Calea Victoriei”, după cum spusesem fetelor. Cu gândul că ulița noastră prăfuită s-ar putea numi cândva „Ulița Victoriei”, bodogănind tot timpul și zdruncinându-ne mai bine de trei sferturi de oră în tramvaiul învechit, am ajuns la gară cu aproape o oră înainte de sosirea trenului. Și dă-i povești, vrăjeli și temeri în legătură cu ce vom găsi acasă și ce block ne vom lua pentru ziua de azi, o zi care a început cum v-am povestit în prima parte, aici: https://samcezar.wordpress.com/2020/12/19/facebook-in-1978/ . Pe rând, apar și ceilalți doi consăteni care le conduseseră pe fete până aproape de locuințele lor și iată cum echipa completă se așează gălăgioasă într-un compartiment friguros… Și dă-i cu poveștile… Și dă-i cu laudele, până am coborât în halta noastră veche și parcă uitată de lume… Și dă-i cu înflorituri care mai de care mai zbanghii și mai științifico-fantastice… Și dă-i cu mersul pe jos în miez de noapte… Rămâne, pe rând, fiecare dintre noi la casa lui, eu mai având ceva de mers până în capul satului, grăbind pasul și începând să realizez dimensiunea dezastrului în care urma să intru… Unlike! Unfollow, ce-o fi o fi… Îmi amintesc de cel de-al doilea bilețel primit de care uitasem cu totul, dar n-am cum să-l citesc, e beznă pe ulița pustie. „Îl citesc acasă, la lumină!”, mi-am zis, când mai aveam câțiva pași până la poartă și mă gândeam cum să intru să nu-i trezesc pe părinți. În fața porții însă, am rămas stană de piatră. Camera „bună”, aia „de la drum” se scălda toată într-o lumină ireală pentru ora aia… În loc să mă bucur că am lumină să citesc bilețelul, eu am încremenit. Cineva mă aștepta cu un block cât o zi de post. Sau cât toate zilele. Sau cât toată vacanța care mai rămăsese… Unlike…
P.S. Păstrez și astăzi bilețelul pe care vi-l arăt și vouă. Naiba știe ce-o fi vrut să spună fata, ideea e că de câte ori am încercat s-o sun auzeam mereu „Acest număr nu este alocat”… Dislike…
THE END

😂😂😂 S-a eliminat din trupurile noastre patriotismul de-ntâi decembrie. Ne-a trecut cu zeamă de varză. După ce am postat harta și steagul României de zeci de ori prin toate ungherele internetului, a doua zi am uitat tot și ne-am reîntors la gif-urile și omuleții noștri care ne râd în nas sau ne iau în brațe. Acum, de 24 ianuarie, suntem din nou patrioți și arătăm asta tuturor celor care ne vizitează paginile, să afle planeta cum ne-am unit noi. Deja s-a aflat și-n Tuvalu și-n Madeira cât de răsfirați am fost noi și cât de uniți suntem acum. De fapt, nu știm cu cine ne-am unit, nu știm amănunte despre unire, habar n-avem ce s-a întâmplat în seara premergătoare unirii, dar dacă am găsit meme-uri și poze colorate cu ea, cu unirea, de ce să nu le postăm și noi? E mai simplu așa decât să scriem câteva cuvinte utile generației Pro și celor ce vor veni după ei. Să se descurce! Și noi ne-am descurcat, nu? Dacă în 1859 ar fi existat Twitter, am fi rămas neuniți și împrăștiați. Așa cum de Crăciun ne amintim brusc că trebuie „să fim mai buni”, de „Unire” anunțăm pe toată lumea că trebuie să fim uniți. Oricum de mâine vom uita cine ne-a unit, când și cu cine. Și evident, ne vom întoarce la fluturași, pisici și căței, la omuleții noștri mișcători fără de care existența noastră „internautică” ar fi o sahară uscată. Ne vom reaminti din nou la cealaltă unire, fiindcă, ce să vezi, cică sunt două uniri, una mai mică și una mai mare. Una intermediară ne-ar trebui, o unire a celor doi neuroni pe care îi avem, pentru a-i face să fie funcționali. Doi neuroni divorțați nu valorează nici cât un gif cu un cocoș care latră, nici măcar cât un live de o oră al personajului imaginar Șoșoacă. Să fim uniți, în cuget și-n simțiri, măcar astăzi! 😂😂😂

N-aveam cum să ratez „40 de întrebări”. Invitatul de astăzi, Dan Negru, care mi s-a părut că a venit la emisiune special ca să dărâme în cap o audiență a unui post TV concurent. N-a reușit, dar tind să cred că asta și-a propus când a primit invitația. Și mai cred că, pe lângă nivelul propriu cu care își duce în spate revelioanele, nivel pe care nu-l poate ridica mai mult de cât este acum, cineva l-a mai și sfătuit ce să spună și mai ales ce să nu cumva să spună la canalul turcesc. Din start, am văzut un prezentator TV în postura de invitat, îmbrăcat în blugi, de parcă era invitat la Capatos. Clar, am zis, va fi show. Când ești anunțat de formatul emisiunii și ți se spune despre conținutul ei, te supui sau refuzi invitația. E simplu. Omul nostru a început încă înainte de prima întrebare să se învârtă cu
scaunul și să sară călare pe cana cu apă, ceai sau ce-o fi fost în ea. Moderatorul i se adresează politicos cu „dumneavoastră”, invitatul răspunde cu „Tu vorbești serios?” Mi s-a părut lipsă de respect. Punct. Nu contează dacă îl cunoști personal pe moderator, îi spui „tu” în afara platoului, în timpul emisiunii însă, încerci să fii civilizat. Asta dacă ești și dacă poți măcar să te prefaci. Măcar de dragul audienței pe care, repet, am fost convins că Dan Negru a vrut cu tot dinadinsul s-o ducă în jos. Invitatul a divagat tot timpul, dând citate din tot ce-și mai aducea aminte, fără legătură cu întrebarea, nesocotind timpul alocat fiecărui răspuns, depășindu-l de multe ori nepermis de mult. Impolitețe maximă, așa mi s-a părut. Cred că a zis de peste 40 de ori „Habar n-am”, „Nu știu” și „De unde vrei să știu” în această emisiune, bâțâindu-se cu scaunul, dând din ochi și din sprâncene absolut dizgrațios, căutând din priviri camera care să-i focalizeze ceasul de la mână pe care îl afișa în mod mai mult decât evident, încrucișându-și mâinile. Mi s-au părut a fi niște gesturi de școlar neajuns încă la pubertate. Era un ceas scump, într-adevăr, dar nu era vreun Rolex. Eu port unul din ăsta dar nu l-am postat pe facebook să-l vadă lumea. Și da, eu m-aș putea lăuda cu el, eu nu sunt persoană publică, nici invitat în vreo emisiune, unde clar, nu l-aș arăta lumii. Deja de la a zecea întrebare, Denise nu mai era în apele ei dar a încercat și a reușit să facă față energiei dezmățate din fața sa. Un moment penibil a fost cel în care invitatul povestește lumii cum se cunoaște cu lumea bună, cu marii oameni ai planetei, cum era el în birou cu ei, în străinătate, vorbind despre bani, repet, fără vreo legătură cu întrebarea adresată. Deja Denise fierbea. Dar sângele i-a dat în clocot când Negru și-a permis să-l sune în direct pe Florin Piersic să vadă poporul ce numere de telefon are el în agendă. Piersic era la masă, s-a și înecat cu mâncarea în direct și urma probabil să țină un discurs specific de 10-15 minute, începuse deja să povestească despre Beligan și despre publicul care apreciază sau nu un succes, dar moderatorul a reușit să iasă din acest clinci întins parșivește de invitat, pur și simplu scuzându-se elegant, salutându-l pe Florin Piersic și retezând brusc o convorbire care s-ar fi întins, cu siguranță, cât ar fi ținut bateria telefonului. Urmează alte întrebări la care cel în blugi răspunde cu „Habar n-am”, apoi pune din nou mâna pe telefon și îl sună pe un fost colaborator de-al lui din vechime de care nu mai știe nimeni nimic, asta doar să demonstreze lumii că au rămas prieteni. Astea sunt copilării și după părerea mea, fiind la o televiziune, chiar mârlănii. Am înțeles, singur a recunoscut că nu a putut niciodată să se acomodeze cu capitala, nu s-a „integrat” în acest vibe din București, dar buna creștere te îndeamnă și te obligă să te supui unor rigori, termene și regulamente de bun simț când cineva te invită în casa lui. Nu încerci să-l faci de râs pe cel care ți-a deschis ușa casei, cu tentative de glume ferentariste gen „îmi țin nevasta închisă în dulap”, iar la întrebarea cu numărul 15, pur și simplu să glumești pe seama fiicei tale pe care „o bagi tot în acel dulap în care stă și soția”. Dealtfel se pare că i-a plăcut cum i-a ieșit pe gură formularea cu dulapul, fiindcă a repetat-o până la saturație, de parcă ar fi vrut ca telespectatorii să fugă din fața televizoarelor sau să schimbe canalul. S-a văzut pe fața Denisei că i s-au rupt efectiv țâțânile când cel în blugi s-a ridicat pur și simplu de la masă, s-a dus peste ea, a încolăcit-o cu ambele mâini explicând el cum făcea pe timpuri cu publicul invitat și cu distinșii concurenți. Foc și pară, moderatorul a trecut și peste asta, arătându-i sec scaunul din fața ei, unde e de fapt locul invitatului. Fără să țină cont de regulamentul despre care fusese anunțat, de formatul emisiunii, de întrebările adresate sau de minutele alocate răspunsurilor, divagând tot timpul la personalități din care cita și aducând mereu în discuție dulapul din casă în care cineva stă mereu pitit, Dan Negru și-a dat astăzi pe față arama, caracterul și micimea. Prezentatorul TV Dan Negru este bun pe felia lui de public de la televiziunea unde prestează. Omul Dan Negru în schimb a dat dovadă de neconcordanță cu Bucureștiul, asta ca să fiu mai mult decât elegant în exprimare. Ne amintim de alți invitați și fără să vrem, încercăm să facem o comparație. Nu ne iese. Silviu Prigoană, Irinel Columbeanu, Ilie Năstase, Viorel Cataramă, Gică Popescu, Teo Trandafir, Dan Bittman sau Ana-Maria Prodan, au fost deasemenea invitați în exact această emisiune și s-au dovedit a fi absolut altceva. Ca să nu mai aduc în discuție pe Elena Udrea, Viorica Dăncilă, Victor Ponta sau pe Adrian Năstase. Nu de politicienii respectivi vorbim aici, ci de oamenii din spatele acestui statut. Nu există vreun termen de comparație între ei și invitatul de astăzi, din niciun punct de vedere. În primul rând eleganța și-a spus cuvântul, invitații de până acum nefăcând rabat de la niciun detaliu în ceea ce privește aspectul exterior îngrijit. Pe înțelesul tuturor, nu vii în blugi și tricou, cu lanțul galben la vedere la gât, la Denis Rifai în emisiune. Și cu asta am spus totul. Mi-am dat seama că mulți n-au priceput sau sesizat astfel de „delicatețuri”, când am citit niște comentarii laudative la adresa lui Dan Negru pe motiv că omul a fost „popular, energic și relaxat” și deasemenea unele comentarii negative la adresa moderatorului care a fost „rigid și prea strict cu invitatul”. Emisiunea în sine este rigidă și strictă, fapt care se pare că nu a fost înțeles nici în ziua de azi de către unii fani și telespectatori care, prin postările lor, mi s-au părut a fi necăjiți de faptul că idolul lor nu e „mai des pe sticlă”. Pentru alții, faptul că îl văd doar în noaptea dintre ani e o binecuvântare. L-am văzut în această emisiune, astăzi, unde el se credea moderator iar Denise parcă ar fi fost invitata lui și sperăm să-l mai vedem abia la revelionul 2022. Până atunci, poate se va „acomoda” cu bunele maniere bucureștene, cu eleganța, cu bunul simț și cu o ordine logică în gânduri și comportament. Bomboana de pe colivă sau cireașa de pe tort a venit la finalul emisiunii, când omul în blugi a încercat să „bată cuba” cu Denise, de parcă s-ar fi aflat pe maidan. Mie asta mi s-a părut o mitocănie fără margini. Evident, Denise n-a marșat pe ideea asta golănească și l-a refuzat, elegant. A dat însă mâna cu el, protocolar, așa cum îi stă bine unui moderator care se respectă. „Miticii” de care făcea omul în blugi vorbire nu gustă astfel de deraieri, apreciază eleganța și taxează drastic orice ieșire în decor. Dacă nu se va „integra”, el poate fi invitat oricând la Măruță sau la emisiuni de can-can, unde se poate plia perfect pe formatul emisiunii și unde se poate potrivi și cu moderatorul și cu decorul. Chiar și cu subiectele emisiunilor de acolo. La Denise nu s-a potrivit. Nu! De 40 de ori, nu! Cel puțin așa cred eu, nu știu dacă e bine. „Habar n-am!”

„De curând am postat într-un grup o parte din acest articol de pe blog: https://samcezar.wordpress.com/2020/11/30/agramaiot-cu-trei-i/ Am primit aproape 700 de emoticoane de-alde like și love și s-au adunat peste 200 de comentarii, toate frumoase și laudative la adresa autorului. M-am simțit mândru de articolul meu care îndemna la scrierea corectă în limba română. Da, apăr limba română! Evident au fost și câțiva hateri. Mă așteptam la asta, chiar m-am minunat că nu sunt mai mulți. Așa mi-a venit ideea să scriu un text despre acești hateri. La ei, la modul general, nu la exemplul personal de mai sus vreau să mă refer aici. De ce e nevoie de hate? E un lucru bun să faci asta? Cum percepem și cum ne raportăm la acești inși ascunși în spatele unui monitor, care fie au identități false, fie ascunse, fie au profil real și „șkoala veți” la descriere? Ne fac ei bine prin ceea ce fac sau ne strică ziua? Ne enervăm când citim ponoasele lor sau zâmbim? Le ștergem comentariile sau îi măscărim? Îi lăsăm în pace sau le dăm like să se simtă și ei bine? Sau pur și simplu îi ignorăm? Fiindcă orice ai scrie și orice ai comenta, ei te contrazic din start. Pe deasupra îți mai dau și lecții de comportament și de scris. Mai mult decât atât, unii îți spun pur și simplu că nu e textul tău, că l-ai furat, că altcineva l-a scris, iar tu, un hoț nemernic, nu ai precizat sursa special ca să-ți iei laurii de scriitor/învingător, să-i pui pe căpățână și să fugi cu ei pe bulevard. Eventual să postezi și un selfie cu ei pe țeastă. Tu, care știi că ai scris cu mâna ta acel articol, ce faci? Cum reacționezi când afli că ești făcut hoț de texte? Ce faci? Încerci să-i aduci haterului argumente? N-ai șanse, el știe tot. El știe că nu ai scris tu. Știe și cine-a scris de fapt, dar nu vrea să spună. Sâc! Râzi la comentariul lui? Ești mâncat, urmează un nou val de salivă de pangolin înaripat care te va inunda. Dacă taci, el continuă, doar ca să te ațâțe. Chiar dacă textul tău e perfect, un hater va găsi oricum o chichiță să-ți zică ceva, îți va spune că ai virgule lipsă, ai puncte puse aiurea sau nu ai scris „mănăstire” cu majusculă, fiindcă, nu-i așa, clădirea aia e a Lui, a Domnului. Ceva negativ va găsi oricum. Evident, comentariul lui va fi greșit din punct de vedere gramatical, e logic. Nu e normal pentru el ca să te laude atâta lume, chestia asta îl deranjează rău de tot pe hater. El nu poate aduna mai mult de 20 de cuvinte, nu le poate pune grămadă ca să iasă un text „citibil”, iar cei ce pot face asta nu sunt pe placul lui. Ce poate el să facă este doar să contrazică întotdeauna, evident fără argumente. Dacă ar avea vreun argument, nu s-ar mai numi hate, ar fi polemică. Într-o polemică se poate dezvolta subiectul cu concretizări. Polemica este întotdeauna binevenită, așa apar idei novatoare și așa se dau cele mai bune sfaturi. Termenul „hateri” sună cam pompos, în opinia mea. Eu sunt mai de la talpa țării, mai din topor(ișcă) și îi numesc „dandanaci” în scrierile mele. Adică entități vii care fac larmă și mare tămbălău, fără rost, produc zarvă și încearcă să te bage în bucluc, fără vreun motiv anume. I-am făcut substantiv comun, un dandanac, doi dandanaci. Istoria literară mă va pedepsi pentru licența asta mai mult decât poetică sau va introduce oficial termenul în dicționare. Vom trăi și vom vedea. Știm cu toții că ura asta viscerală se cultivă și se exprimă foarte ușor când stai pitit la adăpostul unei tastaturi, deci te poți aștepta la orice când scrii ceva care place publicului. Dandanacii încearcă să te umilească fără să aibă un real motiv. Pur și simplu așa simt ei că trebuie să facă. Mi se pare ceva normal ca oamenii să aibă gânduri și idei diferite, e perfect. La fel de normal mi se pare să dezbatem public orice subiect. Dar asta înseamnă comunicare și schimb de informații, iar dandanacul nu poate duce atât. Îl depășesc astfel de acțiuni. Chiar dacă n-are ce să comenteze la textul tău, ceva tot găsește el. Textul e prea lung, iar mediocritatea lui e vizibilă de pe Marte. Cine mă cunoaște știe că eu scriu mult, texte lungi, special ca să nu citească toți. Puțini ajung cu cititul până la ultima frază. Din cauza asta, doar lor mă adresez în scrierile mele. Timpul e prețios pentru mulți, lenea e mare și lumea în general nu are timp să citească mai mult de trei fraze. Nu pentru ei scriu. La fel fac și dandanacii, citesc primele patru rânduri și trag concluzii instantaneu. Specialiștii spun că sunt mai multe feluri și genuri de dandanaci din ăștia, „manipulatorul”, „atoateștiutorul”, „afectatul”, în total cică ar fi vreo șapte categorii. Eu nu mă iau după ei, eu îi bag pe toți în aceeași oală decretând sec că un dandanac scoate orice din context doar ca să spună ceva negativ, împotriva ta adică, el le știe pe toate fiind cartea de căpătâi a literaturii române și încearcă să-ți întoarcă textele pe toate fețele doar pentru a te contrazice. Orice ai scrie, chiar și o glumă, dandanacul face mare caz din ea și o transformă într-o imensă controversă, fără ca măcar să înțeleagă poanta glumei. Și ceea ce e și mai grav, dandanacii încearcă să-i întoarcă pe ceilalți împotriva ta. De multe ori chiar reușesc. De multe ori, ei înjură sau jignesc. Șofer de camion, strungar la IMGB, învățător la țară, nu contează. El, de profesie hater, e zeul literaturii, zeița limbii române și nimeni nu-l poate contrazice. Dacă-i arăți două licențe și-un doctorat, îi curg mucii până la șliț și merge crăcănat în următoarele trei luni, ținându-se cu mâna de ficat. Însă per total, nu contează astea pentru dandanac, îți va spune senin că un maldăr de hârtii nu valorează nimic dacă n-ai experiența vieții. El stă „an față pe avari”, este angajat la „unde vreau io” și se distrează „undemi doresc kami permit”. Dar se crede Wikipedia tuturor articolelor, textelor sau comentariilor, iar pe tine te va considera un ratat și va continua să împroaște cu noroi pe oricine îi va apărea în cale cu un text scris. Am ajuns la concluzia că cea mai bună soluție e să-i ignori. Nici măcar să nu-i bagi în seamă. Asta îi doare. Rău. Cum adică, nu iei în seamă ce scrie el? Nu bagi tu la cap ce ți-a spus atotștiutorul, adicătelea că ești degeaba pe pământ? Vai, nu se poate! Bref. Ignoranța ustură tare și nu există cremă sau pilulă s-o vindece”. Ca să nu avem vorbe la cununie și nici cununiile legate la pomană, anunț că dacă vreun dandanac ajunge cu cititul până aici, deși mă îndoiesc, e bine să știe că textul ăsta e așezat între niște frumoase ghilimele, fiindcă e un citat. Sursa textului este aici, cu autor cu tot: https://samcezar.wordpress.com/2021/01/07/nu-fi-dandanac/ După ce va da click pe acest link, ca să vadă ochiul lui de vultur cine e autorul real și-și va otrăvi sufletul simțind că e dandanac, va înjura de trei ori în sanscrită veche și va comenta oricum ceva negativ, de exemplu că textul e prea lung, nu are „aliniate”, e scris „de-a valma” și nu are „un fir logic”. Nu râdeți, am auzit-o și pe asta! În dicționare, haterul este considerat „o persoană care nu se poate bucura de succesul alteia, astfel încât devine un scop pentru ea expunerea defectelor persoanei de succes”. Prin USA circulă o „emblemă” pentru haterii-dandanaci. „Having Anger To Everyone Reaching Success”. Kanieț!

„Bă, zice Deciu, cu mâna dreaptă în formă de Like, ce-o fi, o fi, haideți s-o facem și pe-asta! O să avem ce povesti luni de zile acolo la noi la țară! Ăia de la noi nici n-au auzit de Cicimișgiu ăla sau cum dracu` i-o spune. Vă băgați la un risc?” Despre parcul ăsta v-am povestit în capitolul 1, adică aici: https://samcezar.wordpress.com/2020/12/19/facebook-in-1978/ Liniște. Ne gândeam ce ne-or face babacii când se vor pomeni cu noi acasă la 2 noaptea. „Și ai noștri?” – am încercat eu un gând rostit în șoaptă. „Ce-or să ne facă până la urmă? O să ne luăm un block și gata. Dar noi ne alegem cu distracția!”, comentează Dolț. Zis și făcut. Ne riscăm pieile și o luăm agale spre bulevardul „ăla cu cinematografe” pe care Cadela îl știa pe de rost, privind uimiți în toate părțile vitrinele și clădirile care pentru mine reprezentau ceva nou, ca-n filme. Doar că erau color, nu ca la televizor, necolorate. Fete frumoase pe toate părțile, nici nu știam în ce parte să mă uit mai întâi. Împărțeam love și like în toate direcțiile. Mi se încălecau ochii scrutând zările pline de fustițe, gândind ce bine am făcut când am adăugat în friends list asemenea băieți de băieți. Cu mirări și umiri multiple, iată-ne la Romarta Copiilor, de unde începea la vale raiul pe care doream să-l străpungem din temelii. Primul cinema, prima stupoare. „O floare și doi grădinari”, film indian, două serii. Cică și prețul e dublu, adică de două ori câte șase lei. Că sanchi durează două ore și ceva și cică merită fiecare bănuț. Niște băieți interesanți ne dau târcoale cu vorbe prietenești gen „Vreți bilete? 25! Nu mai au la casă!”. „Bă, ne lași, ce bilete? Cum 25 de lei dacă la casă costă 12?”. Așa o fi, dar la casă nu mai au, nu puteți intra!”. Nu, mulțumim, fac eu pe elegantul și trec mai departe. „Ai naibii speculanți, miliția ce păzește?, îngăima corectul din mine. Unlike, kick, ban, unfriend! Paranteză. Peste numai doi ani, aveam să fac echipă cu acești băieți descurcăreți, astfel aflând și eu ce înseamnă să te ferești de miliție și să ajungi în fiecare seară acasă cu 7-800 de lei în buzunar, iar sâmbăta și duminica mai ales, cu 1000-1200 de lei. Asta după ce casiera care ne dădea biletele își încasa partea ei. Pentru anii `81, banii ăștia chiar însemnau ceva! Cum spuneam, am luat toate cinematografele la rând până în vale când am dat de intrarea în vestitul parc unde scria „Bine ați venit în parcul Cișmigiu!”. Aha, deci ăsta e numele corect. Ne-am scris în Notes, să nu mai uităm. O clădire imensă se înălța pe partea cealaltă a bulevardului la care mă uitam ca șoșoloanca la cremalieră. „Asta e primăria capitalei, mă lămurește Tudorică, vezi că-ți rupi gâtul!” Wow! Repede un Ador! Și ca o altă paranteză, după mulți ani, în acea clădire urma să am un loc de muncă numit astăzi job și să-mi petrec un teanc de viață între acei pereți gri și deloc primitori. Dăm câteva rotocoale slash ture prin parc, încă cu gândul la ce-o să pățesc la noapte acasă și la metroul de care v-am povestit în capitolul doi, adică aici: https://samcezar.wordpress.com/2020/12/23/facebook-in-1978-2/ Mă minunez la scară maximă de foișorul central plin cu porumbei în care, conform spuselor lui Cadela, vara cântă o formație a armatei, numită fanfară militară, încântându-i pe trecători. Bâtrânei pensionari pe toate băncile, bărcuțe pe lac și fete care mai de care mai atrăgătoare. Mijea de seară dar parcul era plin de viață, iar la terasa din mijlocul parcului „La Buturugă”, nu mai găseai loc la nicio masă. Doi de Like și-un Love. Share masiv, cum zic feisbucăriștii de azi. „Putem să ne așezăm?” zice sigur pe el Dolț unor fete cam de vârsta noastră sau poate ceva mai mici, extrem de frumoase, dar care păreau atât de sfioase și fragile încât aveai impresia că dacă ridici tonul la ele, se vor dezintegra. „Da, cum să nu, luați loc. Dar n-o să încăpeți toți!”, ne străpung cu privirile pe fiecare în parte cele două fetișcane. Două perechi de ochi superbi, două ființe slăbuțe, de lângă care nu-ți mai venea să te dezlipești în următoarele două vieți. Ador, Love, Follow. Partea a patra și ultima, aici: https://samcezar.wordpress.com/2021/01/27/5592/

💝
Ajun de Crăciun, cu miros de silfidă
Privesc noaptea-n lună și-s efemeridă,
Miros a coniac, dilie licoare
Văd viața-mi pe geam, așteptarea mă doare…
💝
Miroase în casa-mi a măr și-alte cele,
A îngeri în zbor, cozonac, draci și iele
Din sufletu-mi palid eman numai roșu
Când stau să-l aștept an de an, iar pe moșu`…
💝
Am ușa-mi deschisă, să intre toți renii
Și muzică bună, cum au orășenii…
Doar hai, frate-odată! Te-aștept în nămeți.
Ți-e frică de iarnă? Ți-e teamă că-ngheți?
💝
Și vântu-i dogoare și soarele-i frig
Privesc luna-n zare și-mi vine să strig…
Din spate m-apucă miros cafeniu
De pere sau struguri… nici eu nu mai știu…
💝
Brăduțu-mi exultă și stelele trec
Înfig ochii-n ceață și fin mă aplec
Să-ți vad silueta, vreun sac sau vreun coș
M-aștept să văd renul călare pe moș…
💝
Adorm în miros de gutui coapte-n jar…
La Tine mă rog și azi, iar, Doamne, iar…
Și cad în miresme, total istovit
Urând tuturor… un Crăciun fericit!
💝

💖💖💖
Te colind, oraș aflat în viață,
De Crăciun, în spirit omenesc…
Te colind, albastru ca de gheață
Și voios particule-ți șoptesc…
💖💖💖
Văd Magheru-n orice altă stradă,
Simt orașul ăsta și-ntr-un nor…
Te colind verzui ca toți să vadă
Cât mi-ești drag și cât mă ții în dor…
💖💖💖
Simt abisu-ți gri ca o dugheană,
Văd aglomerația-ntr-un glob…
Din Unirii până la Romană
Îți simt mersul, suflul, bob cu bob…
💖💖💖
Te colind, oraș cu gânduri spuse,
Că-ți simt pulsul zilnic, ca-ntr-un vis…
Mi-amintesc de vremurile-apuse
Când ți se spunea Micul Paris…
💖💖💖
Un oraș ce pare să se culce,
Amintiri, imagini, mă cuprind…
De Crăciun, ca-ntr-o poveste dulce,
Dragă București, eu te colind!
💖💖💖

Am băgat moneda aia de un leu în aparatul ăla de la intrare care a înghițit-o instant și iată-ne pe peron așteptând trenul ăla plin cu oameni în care, conform spuselor lui Tudorică, trebuia să ne urcăm și noi. Mă gândeam câte trepte o avea, iar prin preajmă nu vedeam nicio scară pe care să ne cățărăm în măgăoaie. Și vine-un vânt întâi dinspre tunel, apoi un șuier și-o lumină, iar în final apare monstrul. Ca un șarpe lung și galben. Mi-au divorțat ochii când l-am văzut. Băi, și se oprește chiar în dreptul nostru și niște uși se deschid, dar altfel decât ușa noastră de la magazie. Cumva pe aceeași linie, nu știu să explic. Zic, mamăăă, chestia asta e ceva de pe altă lume, de fapt cred că nu există, doar eu o văd. Mă gândesc să nu trec de pe peron în aia până nu dau repede un check-in cu limba-n cerul gurii și-un share cu un emoticon din ăla mirat fleașcă. „Hai, urcați-vă!”, ne împing unii din spate. Unde să mă urc, frate, că am mers drept. Altă ciudățenie, mi-am zis, pășesc peste șanțul de 10 cm dintre peron și tren și cică să mă urc. Hmmm… Oau, în măgăoaie, ce să vezi, scaune! Pe unele stăteau oamenii, pe unele, nu. La un moment dat auzim o voce ca din cer care zice ceva de o stație și de un peron pe dreapta și ușile s-au închis așa cum erau când l-am văzut noi venind. A prins rapid o viteză destul de mare, cât să mă facă să prind și eu o țeavă de-aia în brațe căreia mi-am propus să nu-i mai dau drumul decât dacă se îndoaie sau sare pe geam. Un live pe facebook mergea acum, să vadă lumea de unde transmit eu în direct și în reluare, mai ceva ca Dan Diaconescu. N-aveam curaj nici să gândesc prea multe că eram deja ca minerii printr-un tunel negru și șuieratul ăla nu se potolea deloc. Era din tunel sau doar în urechile mele, n-am aflat nici azi. Știu doar că fața mea era un emoticon imens pe care încă facebook nu l-a creat. Ceva între skeleton face și chelia bendeacului, între „ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul!” și privirea Oanei Roman când vede spaghetti. Se face în curând lumină în jur, viteza se micșorează, apare un peron plin cu oameni curajoși, nu ca mine, iar într-un final care parcă nu mai venea, se deschid ușile pe o parte. Pe cealaltă parte, nu. Ne-am dat dracu`, gândesc, e defect pe dreapta trenul ăsta. Mi-am desprins cu greu mâna de pe țeava aia și am sărit șanțul. Like! Stai, că încă sunt sub pământ, îmi iau like-ul înapoi. Să mă văd afară întâi! Mă uitam în toate părțile să nu mă recunoască veun om să dea share alor mei că ăla eram. Mi-aș fi luat block pentru multă vreme. Tudorică cel umblat ne dă una cu „nt”. Cică putem să ne plimbăm mai mult așa fără să plătim, doar traversăm peronul și luăm măgăoaia în sens invers. Adică nu mai băgăm un leu, deci iată ce de bani economisim, putem considera că i-am câștigat. Auuuu, chiar e de like asta. Stai! Share location întâi. Îmi notez cu pixul nelipsit din buzunar, pe palmă „Universitate”, să știu măcar pe unde m-a dus viața. Facem noi vreo patru plimbări de-astea dus și întors, începuse să ne placă, eram deja șmecheri și vechi în meserie, nu ne mai țineam de țevile alea, eram „de-ai casei”, navetiști zi de zi încă din antichitate. Doar Sofocle era mai vechi decât noi. Deciu ne-a scos din feerie: „Băăă, să vedem cât e ceasul, să nu pierdem trenul de 8 și ceva spre casă că am pus-o, nu mai avem altul decât aproape de 12 noaptea!”. E patru ș-un sfert, măi copii, ne zice un domn bine care aude discuția noastră, dar părinții voștri știu de voi? „Ne-am pierdut de ei”, vine rapid replica, în timp ce o tăiam spre ieșire pe scări, din două în două. Aglomerație mare, gălăgie, sacoșe, tăgârțe, neatenție, cert e că m-am pierdut de ai mei și m-am pomenit singur într-un noian de lume necunoscută, fără pic de cunoștințe într-ale orașului. Pe unde să ies mai departe, mă întrebam. Singurul reper era un magazin mare pe lângă care intrasem în pământ spre măgăoaie. Mi-am activat GPS-ul mental și-am decretat. „Pe aici!” M-am luat după un cârd de oameni care păreau că vor să iasă și ei din pământ și iată-mă la lumina zilei după alte zeci de trepte care m-au cam obosit. Plus emoția de stilul spaimă că-s singur cuc pe-acolo. Și surpriză! Nu-i magazinul. Aoleu, ăștia au demolat ditamai magazinul cu 6 etaje între timp. Check in: Unirea. Îmi iau inima într-un singur dinte și întreb un nene unde e magazinul ăsta. Din mers, fără să mă privească îmi aruncă un „întoarce-te cu spatele” și-și vede de drum. Mă întorc și înțepenesc. Între mine și magazin apăruse un parc imens. Deci ăștia n-au demolat magazinul, doar l-au mutat în altă parte. Traversez parcul cu țintă spre magazin. Deja nu-mi mai plăcea aventura, voiam să fiu pe scăunelul meu de la poartă, pe ulița Țigăniei, desculț în praf, dând Like tuturor țațelor, chiar și haterilor de care v-am povestit în prima parte, aici: https://samcezar.wordpress.com/2020/12/19/facebook-in-1978/ M-am dus până lângă magazin, căutând din priviri fețe cunoscute care să mă salveze sau măcar pe prietenii, vecinii mei, partenerii de fugit la oraș. Nimic. Când apare panica, tot ce trebuie să faci e să te gândești ce fel de terapii îți sunt necesare. Una suportivă care să favorizeze copingul adaptativ, una orientată spre insight, conștientizare adică, vreo terapie temperamentală sau una cognitivă care să identifice modul distorsionat prin care te percepi pe tine însuți. Exact la teoriile astea mă gândeam eu atunci. Lol, Lmao, Lmfao, pe dracu`! Ce terapii, eu nu știam nici de capul meu și mă gândeam pe unde scot cămașa dacă nu-mi găsesc camarazii. Cine m-a pus să plec de-acasă, nu era mai bine cu Dolț și cu Marian Cap de Cal, în solar la Deciu la un poker pe chișai? Așa-mi trebuie, să vezi acum cât hate o să-mi iau. Sau poate Kick și Ban, ca pe mIRC… Băi, și îi văd moaca Deciului într-un târziu care mi s-a părut o viață de om, omul mă căuta cu privirea în toate direcțiile, la fel ca și ceilalți amici. Din zbor am prins un „unde naiba să te ia umbli, mă?” și m-am calmat ca după trei terapii încălecate, toate deodată, concomitente și în același timp. „Gata, hooo, suntem împreună, am vrut să văd parcul!”, am îngăimat și ca să nu-mi sară toți în cap am continuat. „Ce ziceți, mergem să vedem și parcul celălalt, Cicimgiu sau cum naiba-i spune, știți că ne-a zis Cadela de el, ăla cu bărci și fete frumoase? Și poate mergem la film cu fetele, cică-s niște cinematografe super pe-acolo. Ei, ce spuneți?” S-a făcut liniște deodată, au uitat băieții să mă mai certe și au căzut pe gânduri. „Și dacă pierdem trenul de 8 și 23, ce facem? Mai avem altul la 11 și 36, la miezul nopții”, zise Tudorică luând emoticonul de spaimă pe față… Și deodată vine decizia salvatoare, de două like-uri și-un ador care ne răcorește pe toți… Partea a treia, aici: https://samcezar.wordpress.com/2021/01/06/facebook-in-1978-cap-3/

Astă seară am avut un șoc. Am regăsit, după 25 de ani, pe marele și întinsul internet piesa de aproape 2 ore, jucată fără pauză, „Cafeneaua”. Vai de cei din sală cu probleme la prostată! O bufonadă amară, ce ne propune să cunoaştem povestea simplă a unei familii americane: Louise şi Wally Murdock la 30, 50 şi 80 de ani. O căsnicie fisurată şi în același timp consolidată de apariţia mult mai tinerei Janet. Protagoniştii spectacolului sunt Emilia Popescu, Dana Dogaru şi Horaţiu Mălăele. Am revăzut o comedie în care râsul capătă gustul sărat al lacrimilor, o piesă despre viață, iubire, trădare și singurătate. Actori excepționali, de înaltă clasă, într-o piesă regizată cu multă finețe profesională exact de Mălăele. Am revăzut acești titani ai scenei, după 25 de ani. Atunci, demult, primisem de ziua mea drept cadou un bilet la Bulandra la piesa asta. Ce m-a șocat și mai tare a fost faptul că spre finalul piesei, Emilia Popescu (Janet) spune că deține un apartament în New York și unul în Detroit. Am pus piesa pe pauză să-mi treacă șocul… Am încercat să-mi amintesc dacă atunci, de mult, am perceput orașele astea. Nu am putut să-mi amintesc dar sigur-sigur atunci am zis „Wow, orașe din America…” Cert este că mi s-a părut prea mare coincidența. Sau poate că nu e coincidență. Nimic nu e întâmplător în această lume, eu așa știu. După atâția ani pășesc prin Detroit și așa cum v-am mai spus și cum prietenii mei știu, vizităm cu mare drag New York de câte ori putem, de multe ori pe an. Coincidență să fie oare? Ce răvășită e viața și ce răsuciri peste umăr poate face ea cu omul… Beam aproape seară de seară cafea și bere fără alcool în „Planters” în Amzei, cu colegii de serviciu (nu mai scrieți „servici”, servici e ăla de pahare, căni și furculițe!), cu vecinii și prietenii, de prin anii 1999 și până în 2009. Pe peretele din interior, cum intrai, vedeai un panou imens pe care scria scria „American Bar”. Ne simțeam americani, cu mese, scenă și dansatoare pe masa de bar ca în filmele americane. Când aveam de gând să stăm mai mult acolo, ne puneam pălării pe cap, ne imaginam a fi Bobby și JR din Dallas… Ce vremuri! L-am vizitat în toate concediile. Acum câțiva ani a fost închis. Naiba știe de ce. Nu l-am mai găsit, fiind înlocuit cu altceva. Anul ăsta în octombrie adăpostea un soi de librărie… Poate râdeți, dar am simțit că am pierdut ceva din mine când nu l-am mai găsit acolo… Am postat pe facebook poze de prin 2003 îmbrăcat cu un hanorac cumpărat din Castani pe care scria mare Detroit. Mai aveam prin 2005 o geacă luată din Obor pe care scria mare Miami-Florida… Mi se părea că sunt alt om, știind că orașele astea sunt pe undeva „prin America”. Și astea tot coincidențe să fie, la fel ca aia cu piesa de teatru? Sau nu? Viața asta…

A nins și peisajul este superb. Citesc John Grisham și îmi șterg din memorie puținele lucruri care nu mi-au plăcut sau convenit în acest an, eliminând din juru-mi tot ce era negativ și pe toți cei ce emanau spre mine energie negativă, aducându-mi în preajmă persoane noi, pline de pozitivism și surâs. Astfel, înconjurat de zâmbete, încerc să-mi fac curaj pentru a începe, cu speranță, un An nou. Mă bucur să petrec revelionul cu familia și cu cei apropiați, într-un loc de vis, ca de obicei. Niciun an nu seamănă cu celălalt, așa cum nu ne scăldăm de două ori în aceeași zi în apele aceluiași râu. Viața merge înainte, cu bune și fără rele, nu „cu rele” cum spun filozofii. Încerc, de fiecare dată, în ultima parte a anului, să trec în revistă cele 365 de zile și să-mi pregătesc agenda pentru anul următor. 2020 a fost un an minunat cu realizări la care în alte condiții nici n-aș fi visat. Pandemia a fost un plus pentru mine. Nu spun niciodată „noul an să ne aducă…”. Noul an nu aduce nimănui nimic, noul an doar sosește și în noul an doar se întâmplă lucruri. Noi ne aducem ce reușim, ce și cât putem, ce și cât ne pricepem. Îmi doresc ca în noul an să fim și să simțim cel puțin la fel ca în acest an. Dacă Dumnezeu va voi mai mult, așa să fie, să fie primit! Iar vouă, celor ce citiți acum aici, vă doresc să nu vă pierdeti entuziasmul, să aveți zile frumoase de sărbătoare, cu cei dragi alături, un Crăciun ideal, să fiți sănătoși și tot ce vă doriți în noul an care e pe punctul de a sosi să vi se îndeplinească.

Ce-am făcut noi, dragi români, în ăștia 30 și ceva de ani, (aproape 31) de la ciuruirea ceaușoiului? Vă spun eu, evident, fără a generaliza: ne-am furat căciulile singuri! Nu ne-am limitat la căciuli, am furat și o bucată de traversă ca să o vindem la fier vechi și acum ne plângem că facem cu trenul 10 ore în loc de 3, am furat componente din sistemul de irigații și apoi ne-am plâns că ne omoară seceta culturile, ne-am defrișat hectarele de pădure și apoi am țipat, ca din gură de șarpe, când casele ne-au luat-o la vale, ne-am păcălit la cântar clienții intrați la noi în magazin, apoi am dat din colț în colț că nu mai avem vânzare, ne-am vândut pământul ca să ne cumpărăm BMW apoi am jelit că n-avem ce mânca, ne-am aruncat gunoaiele în râuri, în lacuri, pe stradă, în parc, apoi am fost indignați că este mizerie, ne-am deschis firmă și ne-am bătut joc de angajați, apoi ne-am văitat că am dat faliment. Ne-am dus mereu în vizită la părinții și bunicii noștri cu mâna goală dar am avut pretenții ca tot ei să ne umple sarsanalele. Dar întotdeauna ne-am dat mari în fața tuturor cu ce „elite” suntem noi. Ne-am întâlnit cu prietenii pe care nu i-am văzut de când lumea sau cu oameni pe care nu i-am văzut niciodată, tot cu mâna goală, dar am avut pretenția, ați ghicit, ca tot ei să ne umple portbagajul cu ceva. Păi nu suntem elite, măi nene, suntem entități cu sânge care ar trebui să fie în tomberonul istoriei, nu pe străzi, în mall-uri sau cafenele. Asta ca să fiu elegant, să nu zic jartele vii, fiindcă nu-i așa, nu sună frumos și-mi iau hate. Entități cu sânge sună mai acătării. Să vă mai spun? Băăă, ne-am învățat copiii că necinstea și lipsa de respect ne fac „jmekeri” și plini de bani. Vrem educație? Păi de unde? Am uitat când reclamam profesorul că ne-a tras de urechi odraslele pentru că erau obraznice. Am uitat când ne-am mutat boracii la o altă școală, vezi-Doamne că aceea e mai „cu moț” deși nu era, ajungând astfel să ne ruinăm și copiii și școala. Dar am avut întotdeauna pretenții la o educație occidentală. Nu bem cafea de 3 lei de la automat, o bem pe terasă la mall cu 16 lei, să arătăm celor din jur cât de „sus” suntem noi pe scara socială. Dar nu suntem în stare să cumpărăm din librărie un pix de 2 lei și să-l facem cuiva cadou. Băăăi, gestul contează, nu valoarea cadoului! Avem fițe dar n-avem gesturi frumoase. Privim de sus pe toată lumea doar ca să nu vedem talpa societății pe care stăm de fapt. Avem înfumurări, dar sufletele ni-s goale. Suntem încrezuți nevoie mare dar faptele ne dau de gol. Suntem plini de noi, dar goi pe de-a-ntregul. Avem vederi de stânga, dar votăm dreapta. Vrem să ieșim din monotonia zdrențăroasă a politicii ultimilor zeci de ani, dar votăm USR și AUR. De-aia n-avem o țară ca afară! Pentru că ne doare la bască de legile în vigoare, de micile gesturi cu însemnătate imensă, de țara noastră pe care o înjurăm pe unde ne ducem, de autoritățile pe care le amenințăm cu telefonul și cu facebook, pentru că ne doare în dos de votul nostru și în flecul de la pantof de toți și de toate, chiar și de mamele și bunicile noastre, de copiii noștri și pentru că oricât am primi tot ni se pare prea puțin cât timp s-ar fi putut să primim pe de-a moaca mai mult. Ne milogim ca să primim orice gratis și ne văicărim ca să ni se umple traista, la fel de gratis. Am cerșit și cerut mereu, dar n-am dat nimic în schimb! Nici măcar un „bună ziua” îngrijitoarei care ne spală conștiincioasă zi de zi scara blocului! Când am pus noi ultima oară un pet în lada de gunoi? Chiar așa, când? Când am curățat ultima oară de pe stradă rahatul propriului câine? Ne mai amintim? Pe naiba…

Bă, nu vă mai lăudați atâta pe Facebook că dați like, share, amin și partikip. Păi io dădeam like și dislike înainte să știți voi ce-i aia, zău așa, încă de acum vreo 42 de ani. Acolo la mine la țară, în fundul țării, pe ulița Țigăniei, cum se numea, aveam la poartă un scăunel. De acolo intram pe pagina mea de Facebook în fiecare seară. Priveam în stânga spre cimitir și în dreapta spre poteca aia care nu ducea nicăieri. Adică navigam pe netul meu, auziți? Al meu, nu al altcuiva care cică mă urmărește astăzi ca să-mi fure datele. Ce date, bă? Am 27.500 de poze pe feisbucul ăsta care nu e al meu și nu mi-a furat nimeni nimic. Și cum stăteam eu acolo rupturos și desculț, deschideam news feed și navigam cu privirea spre toate știrile care puteau apărea din senin. Când trecea Deciu cu vaca spre casă, trosc, un like și eventual câteva comment-uri despre cum să ne întâlnim mai pe seară la el în solar s-o punem de-un poker pe chișai. Chișai însemna mărunțiș de metal, de-alde 25 de bani până la aia de 5 lei de aluminiu care ne mânjea cu negru pe mâini. Pokerul cu bancnote era la alt nivel, era Liga Campionilor, acolo nu era de nasul nostru. Venea spre casă ăla al lu` Cicei dinspre cimitir, zdrang un comment, maximum două, gen „ke faki, bro? Când mergem la oraș?” Trecea țața Chiva pâș, pâș, așa cât o țineau șalele, pac, un like și ei. Jean al lu` țața Paraschiva era un hater de felul lui, nu ți-ar fi dat un like nici să-l pici cu ceară, făcuse armata pe nava ceaușescului la Giurgiu și nu mai ajungeai la nasul lui nici cu scara de pompieri. Era mai mare decât noi și ne privea ca Real Madrid pe cei de la Avântul Urlați. Era el îmbârligat cu câțiva de teapa lui și își dădeau comment-uri între ei și chiar events, am observat eu. Cel mai des, ăsta dădea share la toate bârfele din cătunul nostru, nu putea cineva să comenteze ceva că el share-uia la toată lumea. Trăsesem cu urechea pe forumurile ăstora mai mari că undeva în București e o uliță mai mare de-i zice Lipani, Lipcani, Lipscani, sau cam așa ceva și cât de tare e să te plimbi pe acolo cu teniși noi în picioare. Event-urile lor mă bulversau și mă făceau să devin mohorât. De unde bani de teniși noi și atâția bani de tren să ajungi pe Lipcani aia sau cum i-o zice. Dădeam dislike și mă delogam intrând necăjit în curte și trântind după mine poarta care stătea să cadă. Eram off până a doua zi. În altă zi trecea cu o bicicletă Tohan, ăla al lui Geană. Ai mei îi dădeau dislike întotdeauna, că ziceau că mă învață numai prostii. Mă sfătuiau să-l scot din lista de friends dar eu îl tot țineam ca să-i citesc comment-urile despre discoteca din sat și despre ce mag tare de tot are el. Maimac sau Maiac, parcă așa și-l lăuda. Plus că-i admiram mereu țoacla cu portbagaj în față în care-și căra mereu o tăgârță goală. Băi, și câteodată apărea Dolț pe uliță, ăsta era în grațiile alor mei fiindcă nu știau prea multe despre el și vedeau că avem comment-uri frumoase și calme. Altă dată Petruș din țigănie mă învăța cum să umblu la folderul „find people” și frati-su, Cadela, fiind mai mare îmi umplea rubrica de comment-uri cu povești de-ale lui din București de la cinematografe unde mereu dădea like-uri unor fete frumoase, rupte din soare, după spusele lui. Băi, mă gândeam mirat, ce-i fi în orașul ăla atât de frumos de comentează toți pe toate forumurile? M-am hotărât să dau search pe Google la nea Ciombe, poștașul, el era om umblat și ce spunea el era constituție pentru tot cătunul. Și-mi apare de la el că e adevărat, că în București e un bulevard plin cu cinematografe și un parc, parcă Cicilimigiu sau cam așa ceva i-a zis, unde dai „find people” după o fată și imediat găsești o parteneră de film. Măi, să fie! Am devenit brusc curios și interesat, așa că m-am hotărât să țin pagina deschisă câteva zile la rând, să aflu the news în feed. Băi, și într-o zi apare pe news activity pe uliță Tudorică milițianul căruia îi ziceam așa findcă taică-su era șeful de post. Ăsta era de-o seamă cu noi dar avea facebook de mai mult timp și m-a învățat cum să fac un grup în care să adaug pe ăla, pe ălălalt și cu grupul în spinare să plecăm la București să vedem cu ochii noștri ce e aia. Eram un mare follower de-al lui, așa că l-am ascultat și așa am făcut, cu riscul de a ne lua toți dislike de la babaci, sau mai rău, să ne dea block încuindu-ne poarta și astfel stăteam off toată vara și era vai de vacanța noastră. Dar după zeci de comment-uri am stabilit că merită efortul și riscul. Zis și făcut, într-o zi cu soare am luat-o cătinel tot grupul ăsta spre gară, doi kilometri pe jos, trecând prin fața tuturor babelor din sătuc care aveau la porți toate paginile de facebook deschise și ne-au observat că suntem online, deci a trebuit să edităm rapid o poză zâmbitoare la profil, o copertă cu o față senină și să comentăm zeci de „Bună ziua” tot drumul, că altminteri era jale, luam niște unfollow de nu ne vedeam. Aveau mămăile o viteză de net de neimaginat, share-uiau imediat în regim de breaking news și aflau părinții întreg traseul nostru și ar fi fost jale cu J mare. S-ar fi declanșat funcția Alert imediat. Cu tăgârțele offline în buzunare, ne-am furișat în gară și în trenul care ne-a dus la Mecca noastră, unde am coborât ca Alice în țara minunilor, cu priviri uimite pe toate părțile și după ce ne-am activat netul am comentat cu toții într-un glas „Oau”. Deja pe la Piața Unirii știam să zicem Wow, ceea ce era deja o trecere la Next Level. Când să ne mai dumirim, simțim deodată că se mișcă drumul sub noi și ne dârdâie pământul sub picioare. Eu mai timid, am pus repede traista din buzunar pe ON că am zis că e de la viteza netului. Da` de unde, ne zice Tudorică ăsta mai umblat, e un tren plin cu oameni ca noi care fuge pe sub pământ și de-aia se mișcă drumul. Băi, dă-mă dracu`, faci mișto de noi? Ce, e râmă, cârtiță? Trenul cu care am venit noi avea geamuri și mergea pe-afară. Dă-te naibii de troll, ești plătit de ruși să ne umpli paginile cu fake news-uri? Te blochez, să știi! A râs ăsta de noi cu lacrimi și ne-a chemat să vedem cu ochii noștri minunea, doar că trebuia să plătim un leu ca să ne băgăm sub pământ să vedem măgăoaia naibii care fuge ca orbetele și auzi, cică are și oameni în ea care se țin de niște țevi cum mă țineam eu de crăcile nucului din curte când voiam să-l scutur. Partea a doua, aici: https://samcezar.wordpress.com/2020/12/23/facebook-in-1978-2/

Trebuie să fim mereu receptivi la semnalele ghizilor noștri spirituali. Este posibil să interacționăm cu ei, nu e greu deloc. Tot ce avem de făcut este să intrăm în legătură puternică și ideală cu zona spirituală. Putem deveni sincronizați cu acești ghizi dacă încercăm să comunicăm cu ei în timpul somnului sau prin meditație. Calmul și euforia pe care le simțim după meditație sunt unele dintre cele mai uimitoare senzații pe care le putem percepe. Acești ghizi ne trimit adeseori oameni care au rolul să ne amintească ce avem de făcut pe pământ sau să ne recalibreze când sesizează că o luăm mai mult sau mai puțin „pe arătură”.
OAMENI CARE NE REAMINTESC ȘI NE TREZESC. Ghizii ne trimit anumiți oameni, care să ne ajute la această reamintire a misiunii noastre pe pământ și pentru trezire. Ei vin, își fac treaba și pleacă.
OAMENI CARE NE AJUTĂ ÎN DEZVOLTARE. Această dezvoltare nu se referă doar la calea spirituală, ci și la cea intelectuală, psihologică sau chiar materială. Oamenii trimiși de Univers sunt adevărate binecuvântări pentru noi și trebuie prețuiți tot timpul cât stau lângă noi. Când vor observa că ne-am învățat lecția, ei vor pleca din preajma noastră.
OAMENI CARE RĂMÂN ÎN VIAȚA NOASTRĂ. Acești oameni sunt extrem de rari și au suflete mult mai evoluate față de ale noastre. Ei vor rămâne alături de noi până în clipa în care nivelul evoluției noastre va fi unul similar cu al lor, apoi vor pleca și ei. Dacă acest lucru nu se va întâmpla și nu vom ajunge la nivelul lor, ei vor rămâne alături de noi pe tot parcursul vieții.
OAMENI CARE PLEACĂ DIN VIAȚA NOASTRĂ. Sunt cei care pleacă mult prea devreme din preajma noastră. Ei nu sunt buni pentru noi și din acest motiv se cern automat precum pleava de grâu. Oamenii care pleacă prematur fie că nu au reușit să evolueze, fie se află pe un drum paralel cu al nostru, fie au fost respinși de personalitatea noastră care n-a putut să-i accepte în preajmă. În oricare din aceste cazuri, nu trebuie să ne facem niciun fel de problemă sau reproș pentru că ei au plecat. Niciodată nu trebuie să fim triști sau să suferim pentru plecarea lor, ci să mulțumim Universului și ghizilor că ne-au scăpat de cei nepregătiți și cu nivel spiritual mult inferior. Comportamentul față de ei a personalității noastre i-a speriat și i-a gonit, fiindcă ne făceau rău și ne aduceau prejudicii. Ei se aciuaseră în preajma noastră doar pentru a parazita lumina din noi, pentru a se hrăni cu ea și pentru a încerca, oricum fără vreo șansă, să se dezvolte. Odată scăpat de un parazit, orice copac se simte mai liber, crește și se dezvoltă în condiții mult superioare. Deci ghizii noștri spirituali au întotdeauna grijă de noi în diferite moduri. Unii percepem acțiunea și activitatea lor, alții nu, din păcate.

😂😂😂 Gata. S-a dus din noi patriotismul de-ntâi. Ne-a trecut cu zeamă de varză. De-acu` și până la/după Crăciun ne-apucă altă gogoriță ipocrită. „Să fim mai buni!”. Vom asculta muzică din clopoței până la saturație și ne vom întreba cine a pus revelionul noaptea în loc să-l pună ziua la prânz, să putem fi și noi mai treji. Tot anu` suntem cei mai răi oameni din univers dar de Crăciun trebuie să ne sucim instalațiile interioare, ADN-u`, ARN-u`, astea. ATM-u` nu, ăla nu se schimbă, ăla ne scuipă tot câte bancnote vrea el, nu câte am vrea noi. El nu e și nu va fi mai bun decât în restul anului. Citeam că o corporație din nordul capitalei, știți voi, de-aia plină cu trotinetiști la costum cu rucsăcele roz în spinare, va da fiecărui angajat primă de Crăciun în valoare de 1250 de euroi. Nu-i rău. Pentru ei, ATM-urile orașului vor fi mai bune de sărbători. Ș-am mai auzit una de stă Cixie în coadă: O firmă de pulverizări audio dă angajaților 80 de lei prime de murături! Să fim mai buni, nu? Măcar luna asta! „Perioada asta a Sărbătorilor e tocmai perioada optimiștilor, jurămintele se reînnoiesc, clanul familiei este reunit, belșugul curge pe toți pereții, iar forțele se reîmprospătează”. Așa afișăm în ipocrizia noastră. Suntem campioni la cumpărături în decembrie, dar și la aruncatul mâncării cumpărate, fiindcă n-am face o faptă bună decât cu televiziunea lângă noi și doar dacă află toată planeta ce gesturi facem noi când „suntem mai buni”. Aruncăm în tomberon în loc să dăruim din inimă niște porții de ceva dulce cuiva care chiar are nevoie. Destrăbălarea gastronomică pe care o vom afișa nu va fi reală ci va fi cu poze de acum câțiva ani, când ne permiteam poate ceva mai mult ca acum, sau cu poze de-ale altora furate și atașate pe pagina noastră, doar așa, „să moară dujmanii”, cu textul delirant „Sunt jmeker, bro! La mulțean!”. Tot anul facem foamea, mâncăm pe apucate covrigi și merdenele, sau uităm efectiv să mâncăm când mergem la muncă, dar în decembrie, gata nene, s-a spart hambarul cu bunătăți! Cade bogăția culinară peste noi. O ducem într-un chef al gusturilor „ca de sărbători”, până ne crapă cămașa și ne pomenim internați. Gătim sau cumpărăm, apoi băgăm în noi ca sparții până ajungem la Urgență. Nu contează, n-avem treabă cu bila și ficatu`, mațul nostru să fie plin, nu? Și evident, trebuie să afle și toată Terra de cum petrecem noi, cu muzică creștinească și filmulețe „de Christmas”. O să auzim de lumină, de Isus, de steluțe și de brazi, o să citim toate poveștile despre iesle, magi, miei și răsărit. Vom fi dulci ca un cub de sare pe băț trecut prin borcanul cu miere până după sărbători. Dup-aia, revenim la sarea din noi, fiindcă mierea s-a dus, s-a scurs. Stăm câteva zile în starea noastră normală apoi începem valul de urări. Că an nou fericit, că la mulți ani, că sănătate, că alea-alea, deși în interiorul nostru am dori ca pe unii să nu-i mai vedem în vecii vecilor, amin. Dar dă bine în cadru să urăm ceva dulce cuiva așa ca de „trecere în noul an”, deși de trei ani nu i-am zis nimic nici de ziua lui nici de ziua soacră-sii, iar când l-am văzut prin oraș am traversat pe trotuarul de vis-a-vis doar ca nu cumva să fim văzuți și să fim nevoiți să inițiem vreo discuție cu împricinatul. Asta este singura perioadă a anului în care după ce îl drăcuim pe unul adăugăm imediat „Doamne, iartă-mă!”. Evident, fără să generalizez dar și fără să particularizez, vom fi cei mai dulci în perioada asta cu toată lumea. Vom ura tuturor tot ce vom găsi pe net, toate pozele făcute gata pe care scrie „Un an nou fericit” le vom fura, cu share sau nu, menționând sursa sau nu, le vom trimite tuturor și vom fi mândri de cât de buni vom părea în public. Logic, nu vom fi în stare să scriem patru rânduri coerente unele peste altele și unele după altele, nici măcar unele sub altele, dar pozele, meme-urile și share-urile cu imagini sărbătorești vor năpădi rețelele, se vor prăvăli peste noi precum ajutoarele din `90 iar cei ce le vor vedea vor intra în transa sărbătorilor, auzind sunetul interior al muzicii ipocriziei și falsitatea mascată în imagini de sfârșit de an. Nu vă așteptați să primiți vreun text scris personal, cu vreo urare sinceră. Nu suntem atât de „buni”. Așteptați-vă însă să vedeți cum vor începe evenimentele caritabile, teledoanele, căratul de sacoșe inscripționate cu numele firmei donatoare, tăgârțe pline cu bunătăți pentru copiii din cămine și pentru batrânii din azile. Fapta e lăudabilă, cumva. Dar de ce nu tot anul? De ce doar de sărbători? De ce doar în luna decembrie? Cât de ipocriți duși la extrem suntem? Oare asta e latura crudă a omului din noi? În ceea ce mă privește, o să fiu „mai bun” luna asta, iar de Crăciun, o să fac o faptă măreață și-un cadou colectiv de care n-am fost în stare de ani de zile. O să dau liber în lista mea de prieteni întregului cârnat care stă la ușă de când hăul. Nu știu ce o să iasă, dar îmi asum acest experiment. Nu de alta dar vreau să fac o poză cu pagina mea de la profil unde va fi afișat numărul imens de „prieteni”. Așa cifră n-am avut de când am pagina, adică de când a apărut feisbucăraia planetară. Și deși e periculos, aș mai face un test, așa de-al naibii, Doamne iartă-mă! Celor care nu-mi vor ura un text real, scris de ei, de minimum un rând, mă gândesc să nu le răspund. Asta doar așa, de chichi, să văd cu câți prieteni fără ghilimele „pășesc în noul an”. Interesant, nu? Ei, hai, să fim mai buni, măcar acum, de sfârșit de an. Doar zic. 😂😂😂

💖💖💖 Pe 1 Decembrie am observat că mulți români sunt patrioți. Pe toate rețelele de socializare posibile aceștia se declară mândri că s-au născut în România, susțin că aceste meleaguri sunt cele mai frumoase de pe planetă, că România e grădina Maicii Domnului, unii se duc chiar la Alba Iulia ca să sărbătorească această zi, cumpără steaguri tricolore și le așează în geam, își fac poze cu steagurile și le urcă pe facebook, evident și alături de un hashtag „mândrucăsuntromân”, că așa e moda, dacă îți pozezi pantofii fără trei-patru „hashtag” alături, n-ai făcut nimic. Ce avem în DEX în dreptul cuvântului „patriot”: 1. Persoană care își iubește patria și luptă pentru apărarea și prosperitatea ei. 2. Persoană care își iubește patria, luptă cu abnegație pentru binele poporului și e gata să facă sacrificii pentru a-i asigura un viitor fericit. Corect, nu? Păi ia să vedem dacă suntem sau nu. Suntem cu adevărat patrioți când ne cumpărăm bilet de autobuz sau când nu recurgem la prieteni ca să scăpăm de birocrație sau de stat la coadă. Atunci când nu luăm mită și nici nu dăm. Când nu aruncăm gunoaie pe jos în nicio situație. Când toți cei din jurul nostru sunt resemnați și spun „oricum nu putem schimba nimic”, „merge și așa” sau „asta e!” iar noi rămânem integri în faptele și acțiunile noastre, chiar și în lucrurile mărunte. Suntem patrioți când ne educăm copiii să aibă coloană vertebrală, să fie cinstiți cu ei și cu cei din jurul lor, să rămână fermi pe poziție atunci când toți colegii lor copiază și să-i respecte pe cei din jurul lor, chiar și atunci când nu sunt de față. Să fim un exemplu de integritate chiar și atunci când unii ne spun că acest lucru nu va face nicio diferență. Să ne implicăm întotdeauna acolo unde activăm, indiferent că suntem acasă, la job sau în societate. Cred că adevărata iubire de țară constă în integritatea cu care trăim fiecare zi a anului, nu doar pe 1 decembrie. Sau facem asta doar de ochii lumii? Chiar credem că nu sunt în jurul nostru și oameni care văd ipocrizia din noi? Urlă patriotismul în noi în ziua asta mai ceva ca ultraşii de pe stadioane, pe timpuri. Chiar credem că nimeni nu ne cataloghează ca fiind ipocriți? În fiecare an, pe 1 Decembrie, ne pomenim înaintaşii, le enumerăm faptele de vitejie, îl invocăm pe Vlad Ţepeş și amintim tuturor metoda lui unică de a-şi arăta iubirea față de ţară. Dar oare suntem noi în stare să facem ceva pentru România? Păi tot anul ne văicărim că suntem atât de ghinioniști încât barza avea pană la o aripă și ne-a azvârlit fără să vrea pe meleagurile astea, scăpându-ne din cioc. Tot anul arătăm cu degetul mizeria și incultura, școlile cu wc în curte și copiii mergând la școală cu căruța. Povestim întregii planete despre ce interlopi avem noi, despre cum ne mor pădurarii, cum iau bâtaie polițiștii pe stradă, despre drumurile noastre cu gropi în care cazi cu mașină cu tot și treci ca printr-un portal în altă dimensiune de unde nu mai te întorci niciodată și că mii de oameni se spală încă în lighean cu apă încălzită pe aragaz. Spunem oricui că suntem „vai de noi” și „vai de mama noastră”. Spunem tuturor toate astea alături de concluzia „să vedeți și voi în ce țară de c*cat trăim!” Spunem zi de zi „la noi ca la nimeni”, avem în gură zilnic formula „țară de rahat”, explicăm tuturor cât ne e nouă de scârbă de teritoriul ăsta, scuipăm pe jos și aruncăm chiștoacele pe unde apucăm și ne „apucă greața când ne gândim în ce țară josnică trăim”, dar brusc, pe 1 decembrie ne curge din gură iubirea de țară și ne curg mucii de atâta patriotism deșănțat, mergând pe stradă cu insigne tricolore în piept. Stăm o zi înveliți în steagul tricolor în pozele de pe facebook, iar de-a doua zi ne punem din nou poza cu Salam la profil și o poză de la nunta noastră cu manele la copertă. Pentru o zi uităm că suntem „vai de nația noastră”. Zâmbim fals şi cântăm „Deşteaptă-te, române!” cu o mână la piept şi cu cealaltă ținând telefonul pentru selfie. Ne bucurăm că am prins şi nişte democraţie. Să vadă lumea toată cât suntem de „patrioți”. Fiindcă aşa ameţită și înțeleasă greșit, e totuși democrația noastră, nu? Oare ne iubim noi patria de fapt? Luptăm noi pentru apărarea și prosperitatea ei în viața de zi cu zi? Luptăm pentru binele poporului nostru pentru a lăsa urmașilor noștri iubirea de neam și țară? Oare suntem noi gata să renunțăm la un prezent confortabil și să facem niscai sacrificii pentru un viitor fericit al României? Faptul că mergem la parada militară sau că participăm la mitingurile organizate de 1 Decembrie ne adaugă oare în frunte eticheta de „patrioți”? Să gândim profund și să ne dăm fiecare răspunsul, în gând, fără hashtag. La mulți ani, Românie! 💖💖💖

Citesc unele postări și unele comentarii și zâmbesc. Amar, evident. Observ cum agramaioții (dacă există „vamaioții” de ce n-ar exista și agramaioții?) se apără între ei când cineva încearcă să-i învețe să scrie corect. Guralivi fiind, jignesc pe oricine se ia de „casta” lor. Mesajul lor e ceva de genul „nu contează cum scriu, contează mesajul!”. Care mesaj? Ești în stare să trimiți/transmiți vreun mesaj, altul decât cel că oricine poate râde de tine halind popcorn în timp ce-ți citește aberațiile? Alea jacta est! Adică „alea e gecile mele”. Să dezvoltăm și să diferențiem din start greșelile la scriere de necunoașterea limbii române. Greșelile de tastare, din viteză sau faptul că-ți vine lumina în ochi când tastezi înseamnă ceva, iar faptul că nu știi să scrii corect în limba ta natală e cu totul altceva. Evident, pentru niciuna din categorii nu există vreo scuză. După ce ai scris un mesaj, îl poți reciti, modifica, edita și abia apoi îl poți trimite. Dar când în esență tu nu știi cum se scrie corect, nu ai ce edita la respectivul text, fiindcă nu știi ce e greșit. Să te ferească sfântul Pafnutie și cuvioasa Rocambola să îndrăznești să-i arăți unuia că a scris greșit. Nici fluviul Potomac nu te mai spală de dejecțiile care vor năvăli spre tine, împroșcându-te cu cele mai „calde” epitete de pe planetă. Ți-ai dori în momentul ăla să fii în Atacama și să te ascunzi în nisipurile nesfârșite. De unde să nu mai ieși niciodată. Toți greșim, omul e supus greșelilor. Dar când cineva ne arată și constatăm că ne arată bine și corect, îi mulțumim și corectăm rapid greșeala. Am pățit-o de nenumărate ori. Am tastat de porc. Când mi s-a arătat, m-a plesnit râsul și am folosit eterna mea formulă la care apelez în astfel de cazuri: „Oops! Mulțumesc, editez imediat!”. N-am crăpat și nu mi-au căzut nici galoanele, nici vreun galon de lapte în cap. Dar când ești agramaiot, nu știi că omul ți-a arătat în mod corect greșelile ci ești convins că tu de fapt ai scris corect iar el aberează, fiind agramat funcțional. Autocorectorul poate fi dezinstalat. Deci nu există scuze. Textul poate fi editat de sute de ori până e trimis. Nici aici scuzele nu-și au rostul și locul. De regulă se spune „mesajul contează”. Nimic mai fals. Ce mesaj ne transmiți tu nouă când ne scrii „Haideți să mâncăm copii!”? Pune naibii o virgulă după „mâncăm”, nu e greu și nici năstrușnicul autocorector nu se bagă peste tine, zău! De ce e așa greu să pui o cratimă la locul ei, agramaiotule? Ori o așezi aiurea, ori lași spațiu. Parcă-i un făcut, exact unde și când trebuie n-o pui deloc. E o mare diferență între „am găsit o capră într-un tufiș” și „am găsit-o capră într-un tufiș”. De faza cu câți „i” se scriu unele cuvinte… aproape că nici n-am curaj să aduc vorba. Dar trebuie să fac asta, astfel încât dacă un singur cititor învață ceva, înseamnă că textul meu și-a atins scopul. „Copiii, lustragiii, parca(n)giii și tinichigiii”… Nu-s cam mulți „i”? Nu-s, zău! Agramaiotule, uite aici un pont: dacă nu știi câți să pui, scrie acolo mai mulți și lasă-l pe cititor să-și ia câți vrea. Iar la finalul textului atașează un cârnat format din douăsprezece virgule și vreo zece cratime și explică-i celui ce va citi să le așeze el în textul tău pe unde dorește. Și astfel te-ai scos. Încă un pont: Scrii așa cum te pricepi și pui la sfârșit un emoticon căruia îi curg balele și leșină de râs, să creadă cititorul că ai scris agramat în mod intenționat. Repet, agramaiotule, nu te condamn și nu te acuz. Bă, dar măcar nu fi (imperativ negativ) tare în gură! Taci „reaqu” (am citit-o ieri pe asta) din gură (Din ce altceva să taci? Doar n-o să taci din nas!) și stai molcom! Fă-te mic, mai mic decât ești și dă sonorul găurii de la gură la zero. O replică zdravănă am primit acum două zile: „Degeaba ami arati tu mie gresalele de scris ca tu tot un ciocan ai sa ramai”. Să râd, să plâng? Stați, mai era una: „N-au avut posibilități să învețe pe timpul lor, pe vremea lor nu aveai unde să înveți”. Posibil, nimeni nu neagă asta. Dar repet, măcar să nu urle la cel care a avut această posibilitate și care le vrea binele arătându-le cum e corect. Să admită și ei că nu știu să scrie și să nu-l mai măscărească pe binevoitor. Nu așa ar fi corect? Stive de grupuri acceptă postări și comentarii agramate din simpla dorință de a avea cât mai mulți membri. Acolo nu e indicat să corectezi pe cineva, îți sar moderatorii în cap instant iar administratorul te atenționează cu excluderea. De parcă asta ar fi o pedeapsă… Cel amenințat ar trebui să-i mulțumească pentru faptul că îl va scoate din respectiva mocirlă. Ca să nu zic că ar trebui să iasă singur de acolo… Să nu uităm că nu există nimic mai de preț pentru un popor decât graiul matern, întrucât acesta este plămânul prin care respiră întregul neam și suflarea în care se contopește sufletul român. Ai citit până aici, agramaiotule? M-aș mira, dar dacă da, sper că ai înțeles ceva, cât de puțin. Contează și îți va prinde bine cândva! Să ne citim și recitim cu bine!

😄😄😄
După savanți și medici ca doctoru-Arafat
Covidul e un virus ce zboară-n lung și-n lat…
Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Dincă
Cum lor li se prezintă o mare caterincă.
=
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și o tablă ca să vi-l zugrăvesc.
=
Covidul despre care aș vrea să vă vorbesc
Și știu ce spun, prieteni, nu am cum să greșesc
Cică-i aici în aer… știu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă.
=
Nu l-a văzut chiar nimeni fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e și el!
Incognito ca musca și nepoftit pătrunde
În orice fel de casă, îl întâlnești oriunde.
=
În berării, pe stradă, la cinematograf
Îi place să se joace cu alți covizi în praf
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul
Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul.
=
Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Puneți zeamă de varză, nu mult, o picătură.
=
Și nu mai mult de-o dată la șapte săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini.
La poștă sau la gară și-n orice loc murdar
Țineți întotdeauna mâinile-n buzunar.
=
Pe-afară nu ai voie că-i mare caz de boală.
Dar dacă ieși la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
Este recomandabil să nu respiri deloc.
=
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească.
Să nu-și mai piardă noaptea prin cluburi nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise.
=
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să stea închiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
=
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
=
De epiderma unei persoane din elită,
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată în scuipat.
=
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimic.
C-altminteri trimit mail-uri la brava noastră Greta
Și vine Arafatu` la voi cu izoleta!
😄😄😄

Am făcut timp de 3 zile, după un mare manual de manipulare a maselor, un la fel de mare test pe facebook scriind textul roșu de mai jos pe paginile televiziunilor și ale ziarelor ce anunțau oripilate epopeea designerului cu nasul spart. Am urmărit comentariile. Au fost sute! M-am crucit și încă mă mai crucesc, mi-e să nu rămân crucit. 😄 Vaaaiiii! Un „designer activist civic”, stăpânul parcărilor, cu nasul spart? Vaaaaai! Nu se poate așa ceva! Nu putea să anunțe paza magazinului, nuuuuu! Nici poliția, nuuuuu! Trebuia să facă designerul „activist” ordine în parcare, că deh! Trebuie să ne băgăm noi nasul, nu organele competente! Hai să ne facem noi singuri dreptate, să ne băgăm noi nasul, de ce să mai anunțăm organele în drept? Și pe urmă urlăm pe FB că „vaaaiiiii ce am pățit!” 😄 A trecut atâta lume pe acolo, nu a zis nimeni nimic, s-a găsit doamna designer să rezolve „parcarea ilegală pe trecerea de pietoni”! Ridică ea ștergătorul mașinii! Să vadă „propitarul” că a parcat pe trecere! Că altfel el nu știa unde și cum a parcat! Senzațional! 😄 La următoarea neregulă văzută în vreo parcare ce mai bagă designerul? Că nasul e in service… A nu se intelege că sunt de acord cu violența, Doamne fereste! Cucoana violentă va primi ce merită. Dar cand te bagi in tărâțe, pardon, în parcare, îți asumi consecințele, adică să te mănânce… șoferii! Când faci pe activistu` îți asumi și înjurături și oprobriul public. Și o ghioagă peste picioare și o rangă în cap. Îți asumi orice se poate întâmpla, inclusiv să te prindă omul că i-ai ridicat ștergătoarele. Și să nu urli apoi pe Facebook că ai intrat în bucluc! 😄😄😄
Și-o poveste ardelenească, tot cu ștergătoare:
„De ce i-ați ridicat omului ștergătoarele? Voiați să îi spălați parbrizul? Ca să îi atrageți atenția, de ce nu i-ați demontat o roată, sau nu i-ați dezumflat roțile? Dacă locul de parcare nu este plătit, din contra, mai este și spațiu public, nu ați rezolvat nimic cu ridicarea ștergătoarelor, vă poate face plângere pentru distrugere, nu aveți voie să puneți mâna pe proprietatea privată a omului. În cazul în care aveți parcarea plătită, trebuia să anunțați telefonic poliția locală care îi putea aplica o sancțiune și putea dispune ridicarea mașinii și mutarea acesteia într-un loc cu verdeață până la recuperea ei de către proprietar în schimbul unei taxe”.
https://www.oradesibiu.ro/2020/08/11/in-numele-tuturor-sibienilor-care-si-au-gasit-stergatoarele-masinilor-ridicate/

😀😀😀 Încerc să caut un motiv temeinic pentru care unui mort i se spune „Drum bun!”. Nu-mi iese. Adică poate merge pe un drum pietruit, cu nămol și poate rămâne înfipt pe-acolo? Nu înțeleg. De ce i se urează „Drum lin”? Adică poate da peste un drum care o să-l zdruncine, sau cum? O să-i sară hainele, mă rog, penele, sau ce-o avea pe el de la atâtea gropi? Un fel de turbulențe ca la avion? Ăia n-au autostrăzi line ca-n palmă? Și-am mai auzit „Drum lin printre stele”. Adică el ar intra cu căpățâna direct într-o stea dacă nu l-am atenționa noi să le ocolească? N-are și el un GPS la el să-i arate cum să se strecoare printre stelele alea? Sau e atât de fragil? Se poate sparge? Poate că se oprește la prima stea, că așa vrea el, de ce trebuie să mai alerge „printre” ele? Bine că-i punem bani pe piept și doi bănuți pe ochi, să „plătească vama”. Și dacă acolo îi cere card și nu poate trece cu cash, la asta ne gândim? Nu e mai bine să-i punem un card perfect valabil și cu ceva bănuți pe el, acolo, cât de-o vamă, între degete și o hârtiuță cu codul PIN într-un buzunar? Deci îi acoperim ochii cu două monede și îi urăm să se descurce la condus pe „drumuri line, printre stele”. Poate că noi suntem obișnuiți cu drumurile noastre vai de ele și îi dorim mortului ca măcar prin alte sfere să dea de niște drumuri mai acătării. Ce tari suntem! 😀😀😀

😀😀😀 Suntem diferiți, nu putem fi absolut la fel 8 miliarde de viețuitoare planetare. Unii țin cu sfințenie la sărbătorile religioase din calendar, unii doar la cele notate cu cruce roșie. Unii fac un motiv de sărbătoare din orice, de la ziua când s-a născut pisica la ziua când și-au luat o mașină nouă. Și dă-i, și dă-i, petrecere din orice! Unii se costumează de Halloween în toate arătările pământului, pentru alții e de ajuns doar să se uite în oglindă cu candoare și respect și să-și ceară singuri trick or treat. Pentru unii, asta e sărbătoarea morților, ei n-o țin, Doamne ferește, se poate? În schimb țin toate sâmbetele morților care e același drac doar că fără cosumație și aleargă prin cimitire să împartă colăcei și colivuță morților încă vii așezați la cerșit printre mormintele celor morți. Tare, nu? Unii au haine cu desene animate, în timp ce viața lor e horror, alții trăiesc în sleeping mode dar se încalță cu pantofi cu tocul în față și fermoar pe talpă, ba mai au și-o lanternă în vârf, să pară că sunt SF. Unii merg cu mașina și până la colțul blocului să-și ia țigări, alții își cațără artroza pe role și artrita pe trotinete să salveze planeta de la înec cu fum eșapamentist. Unii se costumează în satane, alții chiar sunt. Suntem diferiți, da, pe unii ne-a făcut Dumnezeu joia în schimbul doi iar pe alții, lunea, în timp ce se uita la Vlad. Nici chiar El n-a putut avea atenția distributivă, deci să nu-l blamăm dacă a mai făcut erori în ceea ce ne privește exact când își ștergea o lacrimă că a murit Tibor. Suntem diferiți… 😀😀😀

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un pic de apă caldă.
Elcen a schimbat macazul,
Muc i-a arătat obrazul.
=
Și de voie, de nevoie,
Ne-a dat apă ca lui Noe.
=
O s-avem în case arcă
Sau șalupă, sau chiar barcă.
Însă dacă vrem acuș’
Să ne bălăcim sub duș,
Luăm cu noi o lumânare
Fericiți, nevoie mare!
=
O să curgă vin și gem.
Ce-am votat, aia avem!
=
S-a dus naibii țărișoara!
Timișoara-i Fritzișoara
București e Mucurești
Ai votat! Ce tare ești!
=
A-nceput de ieri să cadă…
Pic, pic, pic. Acum a stat.
Țevile s-au răzbunat
Tot pe noi.
Deci stăm grămadă
La-mbăiat!
=

Mai demult, CTP a numit-o Lela, fiindcă juca tenis în dorul lelii. Acum o compară cu o mobră. Probabil la Mobra 50 se referă și are toate motivele s-o facă. „Incredibilă prăbușire a româncei la Roland Garros, pe suprafața ei favorită, zgura, de pe Everest direct în Groapa Marianelor!”, scrie și Cartianu. Ne amintim că înaintea partidei cu Halep, fostul jucător polonez Wojciech Fibak spunea că Iga Swiatek este Mozart al tenisului, un superb diamant, o fată care se naște o dată la un milion de ani. Am fi putut crede că omul spune asta doar pentru a o susține pe compatrioata lui înainte de acest duel dificil. Însă ce s-a văzut pe teren i-au confirmat în întregime spusele. Jucătoarea din Varșovia a fost cea care a dominat tot meciul într-o manieră categorică, în timp ce Halep nu și-a găsit deloc ritmul. Partida s-a încheiat după 68 minute cu scorul de 6-1, 6-2, după un meci pe care puștoaica l-a controlat categoric. Halep și-a încheiat astfel parcursul la Roland Garros, fiind învinsă ca și anul trecut de o adolescentă (locul 53 WTA). Ne amintim că anul trecut, Halep a fost eliminată în sferturile de finală a Openului francez de către o altă puștoaică, Amanda Anisimova, (locul 51 WTA), cu scorul de 2-6, 4-6, tot după 68 de minute de joc. Chiar și în declarația de după meci, românca a fost nevoită să recunoască meritele „uraganului” polonez de 19 ani , deși a încercat cumva să se scoată: „A fost foarte frig, am simțit că nu mă încălzesc deloc”. Presa străină a fost luată prin surprindere de acest eșec lamentabil. Doar pariorii adevărați au mirosit că e loc de un câștig fabulos și au mers pe mâna polonezei. Sunt voci ale necunoscătorilor, potrivit cărora „a avut și ea o zi mai slabă”. Nimic mai fals! Intuim că așa arată „începutul sfârșitului”. Oare ce va zice Banciu? Dar Iuruc? Oare cât faci cu Mobra de la Roland Garros până la Constanța? Doar întreb.

Prin luna martie, vecinul meu, omu` cu palatu`, patronul FCSB, Gigi Becali, ne spunea că-și ferește echipa de Covid, ducând-o la Sfânta Liturghie și aplicându-i Sfânta Împărtășanie. „Să mergem la slujbe!”, tuna el. „Țineți minte ce vă spun. O să vedeți că virusul ăsta, în toate țările în care se face Sfânta Liturghie, în țările ortodoxe, nu va fi puternic. România va beneficia de Sfânta Liturghie. Se face Sfânta Liturghie și se spune: „Dumnezeule, ferește-ne pe noi și țara noastră de această boală!” Așa va fi în țările ortodoxe. O să vedeți în 5 luni dacă sunt nebun sau spun adevărul. Se va demonstra pe statistică. Noi mergem la Biserică și nu ținem cont de guvernanții necredincioși care spun erezii. Ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de virus. Nu vine boala, nu are ce căuta boala aici! Dumnezeu îndepărtează pericolul!”, mai spunea vecinu`. Iată, aflăm din presă că Andrei Vlad – portar, Andrei Miron – fundaș central, Iulian Cristea – fundaș central, Darius Olaru – mijlocaș, Florin Tănase – mijlocaș, Ovidiu Popescu – mijlocaș, Ionuț Vînă – mijocaș, Andrei Pandele – mijlocaș, Sergiu Buș – atacant și Anton Petrea – antrenor, sunt cu toții infectați. Roagă-te, patroane! „Căci cu noooooi, eeeeeste Dumnezeeeeeu!” Așa cântai pe vremuri…

Nicușorul contraatacă. Sau măcar încearcă, asta fiindcă nu dă bine dincolo de sticlă dacă tace și nu încearcă. E foarte adevărat, omul n-are ce căuta în funcția de primar general, nu se pricepe la administrație publică și n-ar face nimic în fotoliul ăla nici dacă ar sta lipit de el cu super glue vreo 3 mandate. Dacă ești olimpic într-un domeniu nu e obligatoriu să mai știi și altceva. Nu cred că Elon Musk știe că rădăcina ferigii se numește rizom și că rizomul ăsta, de-al naibii ce e, conține acid flavaspidic, acid filicic, tanin, aspidinol, aspidină, paraaspidină, albaspidină sau floroglucină. N-are nevoie să știe. Bine, nici nicușorul nu știe. Dar de aici și până la a-l tăvăli prin noroi punându-i eticheta de „traficator de influență” e tare departe. Că teren, că primăria de la 4, că restaurant în parc, că salvăm Bucureștiul, că bani șpagă, „că, câine”. Vax! Cei care nu știu sau se fac că nu știu ce înseamnă „intervenția accesorie”, gen „Cristoiu Guglî Eu Însuși Coroiu”, „Scroll Așadar Cai Verzi Pe Pereți Etcetera Vreau O Cola”, sau alții de aceeași factură „Că combinația”, „că comunistul” sau „că când s-a trezit mâncând” ar trebui ori să tacă ori să învețe puțină legislație. Degeaba e poreclit pe toate șoselele de centură ale rețelelor de socializare „Mucușor” sau „Plicușor Ban”, epitetele astea de clasa pregătitoare nu-l afectează. Se știe clar că voluntăreasa care face poade peste ape și metroaie pe sub pământ nu va rămâne în continuare pe această funcție. În opinia mea jocurile au fost făcute încă de când s-a dat OK-ul pt „Dragnea la pușcărie”, nu suntem naivi. Însă pe „naivul” atacator al nicușorului, „maestrul” Ion din Găgești nu-l învață nimeni să citească sau să pronunțe „Google” corect, nici nenea care e denumit pompos „administrator la televiziunea Cristoiu”, nici colaboratoarea cu ochelarii parcă puși invers, cu ramele dedesupt, care râde brusc când ne numără zilnic morții, dispăruții, intrații și ieșiții din carantină și căreia niciodată nu-i iese socoteala, ban pe ban, om pe om. Nici măcar cealaltă tanti denumită la fel de pompos „redactor șef” care făcea în 4K „laiv” din Piața Victoriei cu un cartof 3D pe frecvență 6G, enervându-l pe găgeștean la culme cu imaginile de o calitate 7Q parcă transmise din Kiribati, colț cu Tokelau. Tot timpul tanti cu ochelari „pentru citit” care râde brusc din 8 în 8 secunde, fără motiv, pe sistem Grindeanu, tăticul râsului spontan fără motiv, acuză că cineva ne ascunde cadavrele, ne pitește carantinații și ne amestecă cifrele. Și se burzuluiește la comentatonții care nu-s de acord cu ce bălmăjește ea, cu stilul ei vestimentar și cu ochelarii ei, tăvălindu-i prin făina discursului ca pe o gogoașă înfuriată. Au râs trei planete de sectoristul numărul 5 care a zis o singură dată „Goagăl” în ușa primăriei, recunoscând că nu știe exact cum se pronunță, dar toți tac mâlc când găgeșteanul cu sacou pronunță de când lumea „Guglî”. Dar nu asta contează, ci faptul că e bun de tot pentru a-l tăvăli pe veșnicul candidat la fotoliul de peste drum de Cișmigiu. „Scroll Așadar Vreau Cola” face ture la Gâdea, la Ciutacu și evident la televiziunea „onlain” a cristoiului „ziarist” încercând să-l facă țăndări pe Dănuț. Apropos de televiziuni, preconizez că în curând, cât de curând, istoricul găgeștean va divorța de studiourile Antenei 3 și-i va bârfi pe cei rămași acolo pe unde va apuca, în online, de exemplu. Noi așteptăm, răbdători. Revenind, băăăăăăăă, nu-i mai spuneți celui din Găgești „ziarist”, nu e așa ceva. A fost sau o fi fost. Nu mai e. Ziarist de vreo 22 de ani e Boanchiș, ziarist e Ion Spânu, ei scriu pe hârtie, știți ce e aia? „Peipăr”, da? Nu „onlain”. „Online” e ceva extra, pe lângă paper. Am scris și eu pe hârtie, trăiască Miron Manega, dar asta nu înseamnă că-s ziarist. Și eu am scos pe piață două cărți, dar asta nu înseamnă că-s scriitor. Alooo, se aude și în Amzei, sau aparatul a înghițit fisa? Ziceți-i publicist, scriitor, sau de-alea cu „fost”. Că a fost. Dar, gata, nu mai e. E istoric, asta da. Acum zice în direct „eu însuși”. Acum e blogger și vlogger. Punct. Se pronunță „blogăr și vlogăr”, „maestre”, asta ca să nu ziceți vreodată „bloagher și vloagher”! I-am pus ghilimele, așa, din simpatie, e oarecum vecinul meu de Victoriei. Revenind la veșnicul Nicușor, planetele se vor alinia oricum în favoarea lui, fiindcă așa e scris în stele, dar dacă el va ajunge să se uite din birou pe geam în Cișmigiu (și va ajunge), va fi vai și-amar de bucureșteni. Noroc că Băse și Tări n-au nicio șansă. Ar fi „vai” la pătrat. Am avea troleibuze pe sub pământ și tramvaie suspendate. Cu voluntăreasa la butoane cred că ar fi la cub. Măcar pe ea o conduc agenții poliției locale până la mașină când iese din primărie. Și de la mașină până la ușă când intră. Pe Nicușor nu-l va conduce nimeni, nicăieri.

Avem nevoie să simțim romanticul de zi cu zi, iar poezia Nicoletei înseamnă o exprimare a sentimentelor pe care și le așează aici, pentru noi, astfel încât cu toții să contemplăm versurile-i fascinante și să ne îmbătăm cu suflet pur. Ne scufundăm în acest loc, încercând să definim cu propria imaginație măreția poetică. Cu mențiunea că ortografia, rima, ortoepia, versificarea, iambul, aranjarea strofelor, așezarea in pagină, ritmul și punctuația din toate poeziile publicate mai jos aparțin în totalitate autoarei, fără ca eu să schimb, să modific, sau să corectez ceva din materialele primite și că aceasta și-a dat acordul scris pentru a i le publica aici, vă las să citiți și să vă delectați cu însuflețirile poetice elegante și nebănuite.

DRAGA FERICIRE
=
Ma simt ucisa de iluzii grele…
Te strig, te caut printre stele…
Te caut si deloc nu te gasesc.
Cu ochii grei de plâns nu te zaresc!
=
Jos pe pamânt, te caut prin destine,
Prin gauri ca de sarpe, ramase ruine…
Si nu gasesc pe nimeni in calea mea.
Rod al fericirii, sa-mi fii catifea!
=
Cobor si iar cobor, despart oceanele de ape.
Totul e mut, nimic sa-mi semene nu vad pe-aproape!
Imi pierd echilibrul si cad intr-un vis…
Dar visele-s rele, sunt de nedescris!
=
Am hainele zdrente, pantofi-s rupturi…
Si-am gleznele rupte, in talpi crapaturi!
Oftez ghemuita si cad la pamânt…
Si gândurile negre incet le framânt…
=
Fericirea-i regina cu zâmbet docil,
Alunga tristetea, aduce-n speranta tiptil…
Baga de seama, gandeste-te bine,
Acea fericire se afla in tine!
=
Si inima-mi bate, vorbeste cu mine,
Imi spune de-acele soapte divine…
Femeie pierduta pe acest orizont,
A ta fericire nu e pe vreun front!
=
Frumusetea rasuna, sticleste in zare…
Cupele-s pline cu raze de soare…
Iesirile-s simple din labirint,
Iar ieri imi pareau a fi infinit…
=
Si nu-mi este frica, cobor in mormânt,
Ingrop toata ura si tot ce-i descânt…
O strâng greu in lanturi si-o leg foarte bine
Sa nu mai vada vreodata zile senine…
=
Marele Zid chinezesc il strapung din priviri,
Pocnesc doar din deget, detin stapâniri…
Am sfarâmat ura cu piciorul gol
Si fericirii i-am pus monopol…
=
Si-acum, fericire, am sa vorbesc cu tine
Caci existai, te aveam aici cu mine…
Stateai pe tron, zaceai alba la fața,
Si ti-am zâmbit mereu, dar… ai fost o hoața!
=

GEST DE IUBIRE
PLANTON
=
Candva am fost cumva puternici…
Vazuti cu ochiul lunii tainici
Si astazi am ajuns departe,
Pe-a razelor iubirii sa ne poarte.
=
Balanta timpul mereu l-a cantarit,
Pas cu pas viata ne-a intarit
Si din adancul sufletului ne-am cladit
Momente, zile, ani, ce simplu nu s-au innadit.
=
Simtind iubirea noastra stralucind,
Zburam spre soare fericind.
Am invatat ce inseamna s-avem totul…
Ce ne mai face semne gestul!
=

MIREAZMA DRAGOSTEI
=
Iubirea ta, precum e marea
Pe cerul alb se oglindeste,
Ascunzi zambetul si mirarea
Ce sufletul meu iti vorbeste.
=
Azi, am atins iar marea
Bratul tau ma ocroteste…
Lunga mi-a fost asteptarea…
Of! Dragostea cum straluceste!
=

CHIBRITURI NESTINSE
=
Putere n-am sa iti vorbesc,
Dar am curaj si drept o spun:
Mi-esti calda, cruda mangaiere…
Si te adun din amintiri.
=
Viata mea intreaga, nu te pot uita!
Deschisul vis, in noaptea cea totala,
As vrea sa sa stiu daca-ti mai sunt draga?
Aprins mai sta de veghe sufletul de dor!
=
Fara raspuns, te iau cu mine,
Oriunde sunt si tu vei fi.
Acest poem e pentru tine,
L-am scris cu dorul inimii!
=

SOARE PENTRU DOI
=
De cand mi-ai colorat iubirea,
Esti a mea singura muza.
Ma intorc si iti zaresc privirea,
In lumea ta ma simt confuza.
=
Sa socotesti pentr-o secunda
Si sa alegi ce ai in piept,
Daca iubirea nu sta la panda,
Sa nu fii a minciunii adept.
=
Iubirea mea nu-i nascocire,
In vorba mea nu sta minciuna,
Cu fapte eu ti-am aratat iubire,
Inima mea iti e stapana!
=

PLOAIE PESTE RIDGE, SEATTLE
=
In lumea asta mereu o sa doara,
Dar de iubire mereu o sa cant
Si raul pentru a nu stiu cata oara,
Eu l-am lăsat in al sau loc.
In dragoste mereu am dat navala…
Imi place in ploaie sa ma joc
Fara sa-mi tina nimeni socoteala.
=
Mi-e de ajuns sa te privesc tacut
Sa te gasesc pe tot inaltul,
Ca am trecut printr-un trecut
Si n-am plecat cu altul.
Tu, dragoste, surasul meu
De-ai stii ca viata mi-e pustie!
Nu m-am iubit cu-n derbedeu…
Dragostea mea sa-ti fie!
De as pleca, de te-as uita pe veci
N-as stii iubirea ce inseamna,
De m-as ascunde-n umbre reci,
Svitele din par, m-ar da de gol in toamna.
=
Prin cer, si te-as urma pe acest pamant
Chiar daca calea nu-i usoara.
Renunt la tot pentru a mia oara…
Si nu mai plang, si nu mai strig,
Caci toate-s praf ca steaua spulbera
Si pretutindeni este asa de frig…
Nu voi lasa iubirea niciodata.
Ranita iar, nimic nu-i nou, ca pana acum,
Cu inima zdrobita prea devreme
Pasesc fara pantofi, in noul drum,
A inceput iubirea sa ma cheme.
=
Si ploua iar! Din ce în ce mai rar!
Pui pe inima a batailor pornirii
Si regasitul har al iubirii dar,
O, dragoste sa-ti fiu!
Adorul clocotit, ce aduce, in a simtirii…
E minunat, asa numesc eu viata!
Suav trandafiriu…
Sa te iubesc si dincolo de moarte!
=

LASAREA
MESAJ
=
Printre razele frumoase
Stau ganduri intunecate:
– O femeie, ce de mana ma tinea,
Pe poteci ea ma ducea,
La o Casa de Copii,
Langa Muntii parasiti
Si-a Carpatilor vestiti.
Intr-un ceas, actele se întocmirea
Pentru ea, o veste buna
Si in mine, a oceanelor furtuna.
Mainile ei se desprinse
Si-n cuvintele grabite, zise:
Stai aici, sa fii un copil cuminte.
Cand ai sa vii pe la mine?
Cand o sa am zile libere.
Si la geam o asteptam,
Ani intregi treceau sireag
Si am asteptat decenii,
Privind la ceilalți copii,
Vizitați de-ai lor parinti.
Timpul incet se scurgea
Si perdeaua nu misca,
Parca astepta si ea,
Sa vada venirea ta.
Bobii lacrimei cadeau,
Pamantul le inghitea,
El știa durerea mea…
Cate zile am asteptat,
Ca sa vii la vizitat!
Azi, cu mana alungita
Cu privirea ta pierduta,
Sa nu mai ceri ajutorul,
Nu vei putea egala scorul.
Sub tutela multor ziduri:
Vantul durerea mi-o lua,
Soarele ma mangaia,
Basmele ma alinau,
Pasarile imi cantau,
Zânele, ce cu mine se jucau…
Si a lipsurilor suflet,
Nicicand nu pot fii umplute!
=

INDEMN
=
Rugati-va neîncetat la Dumnezeu,
Cel nevazut, nu la icoana vreunui zeu,
Caci uite: El vine noaptea precum un hot,
Nepregatiti ne prinde, cu El nu facem negot.
=
De frica Ta si-a primei amintiri,
Tainele mi le ascund printre priviri
Si buzele sunt amortite de zapada
Sa-mi fie dat sa vad cum totul sta sa cada.
=
Si am credinta intre cele noi,
Am lacrima si ochii mei sunt goi…
Sunt ratacita in vesnicia-i toamna
Si totul la tacere ma condamna.
=
Si am cuvântul Tau rostit de ieri…
Si inima ce-mi bate intre suspine,
As vrea am pe cineva, dar nu vad nicaieri,
Sa pun acele intrebari ce zac in mine.
=
Tu, sa nu crezi in semnele din Soare,
Caci nu e El, sau a Lui chemare,
Tu, sa nu crezi in semnele din Cer,
Caci nu e El, ci este doar un fulger.
=
Sa ne rugam la Dumnezeu neîncetat,
Sfârșitul sa nu vina in somn, in noaptea grea,
Sa nu se intample in iarna frigului sagetat…
Doar in rugaciune ne va sta scaparea.
=

TABLOU CELEBRU
=
Dragostea ta o simt mereu cu mine,
Te tot revad la fiecare ceas,
Tu esti puterea dragostei divine,
Tu esti iubirea ce ma tot lasa fara glas!
=
Asculta-mi linistea si mângâie-mi chipul…
Inima-mi palpita in sunetul bataii de aripa
Si-n sinea mea te chem sa-mi vii cu rasaritul,
Sa-mi vii macar, sa-mi vii pentru o clipa!
=
Si-auzi ecoul gândului prin fibrele pustii,
Sta-n firea ta, sa-mi vindeci a inimii rana
Si sufletul ti-o cere, si tu o stii,
A noastra dragoste este o suverana!
=
S-a dus chemarea si el suspinul
Si visul cel fricos nu mai respira-n noapte,
Raze de Soare ce dainuie seninul,
Tu-mi esti aici si imi vorbesti prin soapte!
=
Prin firul mintii ne-am citit gândul,
Ne-am recunoscut din lacrimi si lumini
Si-a noastra dragoste nu a incetat colindul
Si sângele admira caldura atingerii de maini!
=

BRATUL IUBIRII
=
Iubire, imi legeni sufletul in noapte,
Cu mâna ta, scântei in mine aprinzi,
Tu ma atingi si imi vorbesti in soapte,
La sânul tau cu foc tu ma cuprinzi.
=
Azi, lacrima mi-a fost uscata,
In inima fântânile cu ape adânci,
Curg lin cu iubire fermecata,
Durerea mea tu o transformi in stânci.
=
Din râsul florilor nascute-n mângâieri,
Din dragoste cresc sentimente cruzi…
Indragostita-i inocenta pe vârf de adieri
Si si-a gasit perechea cu ochii calauzi.
=
Te-am mângâiat iubire inflacarata,
M-ai leganat cu raze impletite de frumos,
M-ai ocrotit in iarna inghetata,
Mi-ai oferit sarutul cald si inimos.
=

ADUNAREA SI DEZVALUIREA LUCRULUI NESEMNIFICATIV
=
Privesc la putere si ma intreb: tu te vezi, te auzi? Cum te tot renasti si cum de nu te refuzi? Incerci sa tranzmiti caldura, cunoastere, glorie, multimea viselor tale si bucuria zilelor…
As vrea sa-ti alin sufletul si sa-ti țes leaganul viselor, dar nu pot.
=
Din patru colturi ale Cerurilor incepe a bate vantul,
Din Marea Cea Mare, vor rascoli Pamantul
Si incepe a invata in rana sa strapunga,
Totul in cale, cu spada lor cea lunga.
=
Cu chip de leu in umbra sta la panda,
Cu aripile de vultur, smulse, e gata de izbanda,
Caci din Pamant flamând el se ridica,
Capata inima de om si legii se dedica.
=
Cu chip de urs ce sta pe-o parte
Si tine-n gura trei coaste, carne imparte
Si a primit porunca de la puterea muta:
Scoala-te, manânca carne multa.
=
Privesc in jur si vad la adunare,
Cu chip de leopard, cu patru aripi ca de pasare,
El are patru capete spre a mea uimire
Si pe acest Pamant va primi stapânire.
=
Nespus de grozav, de inspaimantatoare,
Cu dinti mari de fier, mananca, sfarma, calca totul in picioare,
Cu totul diferita de celelalte trei puteri,
Din ea va creste alte zece superputeri.
=
Priveste-l, pe cel mai mic si cel mai nesemnificativ,
El se ridica si invinge pe primele puteri dintâi
Si va incepe sa vorbeasca lucruri mari, pline de mandrie
Si-apoi va fi distrus, aruncat in foc sa fie ars.
=
Un tipat sta sa strige din ghearele tacerii,
A ruginit de vremuri, in postul asteptarii,
Puterea se va inclina si-si va face plecaciune,
Insa, va fi prea tarziu sa stea la rugaciune.
=
Caci in a mintii stralucite stau armele de vorba,
Vorbesc cica de pace, insa-i atât de oarba,
Cu capul in jos si mainile pe gloante
Si marea bucurie se ascunde-n suferinte.
=
Prea mic copilul si nu stie a plange,
Si mare e razboiul, varsarea de sange,
Pe camp de batalie citeam asta in carte
Si fiecare clipa inseamna un pat de moarte...
=

SUFLETE MAI MULT DECÂT PERECHE
=
Regina inimii calatoreste in gand,
Descanta neîncetat fara pareri de rau,
Cu cuget fermecat sadit in al ei cuvant
Care se tot inalta, ca spicul cel de grau.
=
Cararile îi sunt eterne, nu sunt opriri subite,
Nu-s umbre luptatoare pe alei intunecate,
Sunt Cerul infinit, razele rebele, draga iubite,
Dorinte arzatoare si curate, nu pacate!
=
Salveaza inima pentru a ne imbogati,
Salvarea prin iubire, dragoste, iubite
Si enigmaticul apus, cu nori adevarati
Si Soarele-i sta agatat la orizont, sa ne ajute.
=
La cotituri de cumpana, nu da mana indoielii,
Nu se inchina la altar cu fața la matanii,
Este iubirea, nu-si face semnul crucii
Chiar de-o apasa spada tocata-n ritmul vremii.
=
Stapana inimii, pe nume Dragostea,
Raspunde la chemarea, Zeita Bunatatii.
Asculta, tu, iubite, toate acestea
Ea poate fi cadoul nostru si al eternitatii.
=

N-AM…
=
N-am sa blestem iubirea niciodata,
Oricâte lacrimi ochii mi-au varsat
A meritat sa simt in viata asta toata,
Fiorul dragostei, fiorul cel adevarat!
=
N-am sa ma cert cu viata nici in gluma
Si-ar fi pacat la maxim sa n-o traiesc –
Daca gresesc si azi si poate peste o luna
Sunt om, este uman ca sa gresesc!
=
N-am sa ma incalt cu nimic in picioare,
Imi vad de-al vietii meu drum,
Spinii sunt mari si ascutiti in cale
Si icaltata de as fi ma vor rani oricum!
=
N-am sa privesc trecutul cu amar
Chiar de-am pierdut intreaga tinerete,
In viata asta eu nu aveam habar
Câte mai poate sufletul sa invete!
=

DOAR TU SI EU
=
Si s-au aprins luminile intre noi,
Caci s-a innoptat mult prea devreme,
In noi se nasc scântei si calde ploi,
Ce contrazice ale lumii teoreme!
=
Peste ceasuri, noaptea se inteseste,
Noi trecem al lumii noastre prag,
Iubirea nepierduta ne orbeste,
Cu simturile treze sireag ce ne atrag!
=
E noapte si ploua cu noi doi,
E ploaia, in a dragostei in toate,
Copacii-s veseli si noi ce suntem goi,
E dragostea si cea mai lunga noapte!
=

IDEAL
=
Ideal in viata este sa stii sa nazuiesti
Si vei invata cum sa iubesti si sa traiesti,
Totul in lume au al lor loc anume,
Totul e frumos si poarta si un nume.
=
Sa invatam din a copiilor bucurie,
Sa invatam din a batrânetilor glie,
Sa invatam din a muntilor inaltime,
Sa invatam din a oceanelor adâncime.
=
Sa invatam din a cerurilor vesnicie,
Sa invatam din a dragostei poezie,
Sa invatam din a sufletelor profunzime,
Sa invatam din a marilor limpezime.
=
De inveti in viata cum sa nazuiesti,
In suflet vei simti cum infloresti,
Descoperind cum sa nazuiesc,
Am invatat cum sa traiesc si sa iubesc.
=

IUBIRE PURA
=
Noi scriem dragostea-n cuvinte,
Iubirea ne-o daruim fara hotar
Si timpul se opreste, sta cuminte,
Nimic in dragoste nu este in zadar.
=
Am strâns la piept secretele iubirii…
Nu suntem ai lumii simpli trecatori,
Ne bate-n piept iubirea nemuririi,
Semn infinit in inimii purtatori.
=
Iubirea-i boala mea de fericire
Si-a construit din stele adapost,
E ca si marea si sare-i daruire,
Ca sa ma vindec nu are niciun rost
=
Cu tine ma impart si ma inmultesc,
Esti gândul meu plin de feerie,
Cu tine ma impart si ma insufletesc,
Te port in inima drept bijuterie.
=

SAPTESPREZECE
=
Perdeaua noptii se lasa invaluita in mistere,
Vântul o bate si duce in sufletu-mi putere,
Ma pierd mereu in ceata fara destramare,
Tot caut chemarea-i in groasa transformare.
=
Ajunsa sunt la zidurile tarâmului Tristete,
Ma privesti din lumea ce face inima sa inghete,
Ingenunchiata la poarta lumii tale rece,
Ma rog de sumbru si de umbre ca sa plece.
=
Tu nu imi afisezi un suflet dur,
Dar ma obligi târziul sa-l indur,
Ma ingheti in timpul ce apune,
Spui soapte, eu nu ma pot supune.
=
Si te privesc in lumea ce nu mi-e cunoscuta,
Privesc la Dumnezeu si ruga mea o asculta…
Sa nu ne mai lovim de stânci adeseori,
Tie iti cer Doamne, tristetii mele da-i culori…
=
Mi-ai pus in inima iubirea,
Mi-ai aratat ce-i fericirea,
Mi-ai pus si clauza: sa traiesc
Si pentru asta iti multumesc!
=

RECUNOSTINTA
=
Inca mai am puterea sa te strig,
Cu sufletul curat plin de credinta…
In privirea ta, nu se gaseste frig
Si nici in camara inimii locuinta.
=
Inca mai am puterea sa ascult
Si nimeni n-ar putea sa inteleaga,
In sinea mea vei fi mereu un cult
Si simtul inimii nu o reneaga.
=
Nu simt a lipsei de puteri,
Te chem mereu in amintire,
Te-am prins in recunoasteri
Si te-am zidit in a mea fire.
=

Iubirea nu poarta vina,
Iubirea mereu se imbina,
Iubirea nu e o haină,
Iubirea, e o eroina!

Alegi doar ca sa privesti iubirea
Cum ai sa ii simti trairea?
A cui ramâne povestirea,
Cum te inalti cu construirea?

Iubirea, omule, sa n-o privesti,
Tu s-o atingi si s-o traiesti!
Iubirea-i rupta din povesti,
In inima s-o construiesti!

Inima ta sa te poarte,
Spre iubire, in zari, departe…
Sa nu cunoasti a cailor desparte,
Fiecare de iubire sa aibe parte!
=

PLOUA CU VISE

Te rogi de noapte ca sa vina,
Ti-e dor de ce-ai lasat in urma,
Te rogi de noapte sa tot tina,
Sa stea mereu in a sa forma!

Ma tot bântui fara de vina
Si esti mereu lasat in urma,
Te rogi de zi sa nu revina
Si vrei sa revii la a ta forma!

Ploua din cerul alb-cenusiu,
Ploi de vise, lent coboara,
In noaptea ceasului târziu
Si vraja noptii le masoara!

Doar in vise suntem fericiti,
Mergem de mâna impreuna,
Suntem ca doi indragostiti iubiti,
Sub acel magic clar de luna!

Noptile ce le-am petrecut,
Sunt doar eu si cu tine!
Din dragostea ce am avut
Vreau ca tu sa poti ramâne!

Vuietul de vis este atât de trist,
Zorii diminetilor bat la fereastra,
Raze de lumini ce apar egoist,
Lasând in urma iubirea noastra!
=

PE-A VALURILOR MARII
„SOARELE SI LUNA”

De ce nu vii la mine cand mi-e dor?
De ce sa vii la mine cand eu mor?
De ce sa-mi pui acele flori la capatai
Cand azi e vremea ceasului intai?

Cum de nu simti iubirea cum pulseaza?
De de nu vezi dragostea cum danseaza?
In jurul tau totul, toate iti zambeste
Si esti aici cu cine te iubeste!

De ma iubesti, de ce s-astepti?
De ce sa te inclini cu pasii tai nedrepti?
Iubeste-ma acum si nu mai astepta
Dragostea noastra cu noi ea va lupta!

Nu vreau acele flori la capatai,
Acum e vremea ceasului dintâi…
Nu vreau sa vii la mine cand eu mor
Si te astept acum cand imi e dor.

Din vesnicii ai raza mea ce te incalzeste
Si prin apusuri privirea mea-ti zambeste…
Ce tot indrugi de flori, de dor si lupta?…
Caci cei trecuti in nefiinta detin iubirea sfanta!

Din cantec, crini, din cer si stele,
Din galaxii ti-am faruit si daruit inele,
O dragoste cum n-a fost scrisa in povesti…
E timpul ca acul ceasului sa-l privesti!

Faptura ta la pas ce ma cuprinde
Si-a dorului de suflet se desprinde…
Armura ce nu se poate rupe niciodata
Iubirea noastra in inimi sta brodata!
=

ETERNA

Nu uit nimic din basmul de cuvinte,
Din ceasul magic ce a ramas in loc,
Joc de culori din plinul de alinte…
Dragostea noastra s-a scluptat din foc.

Iubite, cu tine am dezlegat misterul,
Am triumfat cu dragostea in toate,
Am cucerit Pamântul si-am atins Cerul
Si acum avem acele clipe de eternitate.

Noi am ramas cuprinsi pe Cerul instelat,
Pianul dragostei ne cânta-n lunile de miere,
Iubirea, dragostea, adorul ne-au imbratisat
Si timpul l-am transformat in ere.
=